Am cunoscut dormitoarele austere și dormitoarele cu paturi de la Ikea întotdeauna montate incomplet și articulațiile lor supranaturale de femei-păianjen.
Acasă e locul unde am fost prima dată copil. Casa bunicilor. Serile în care învățam să mă rog. Să nu te oprești în mijlocul rugăciunii, zicea bunica. Dacă mă opream în mijlocul rugăciunii, bunica mă trimitea să caut rugăciunea prin casă. Îmi spunea că am pierdut rugăciunea și că trebuie s-o găsesc.
Să îți transformi camera de cămin studențesc într-un spațiu în care chiar să te simți acasă poate fi o provocare. Iar pentru a afla cum poți să faci acest lucru, am vorbit cu două studente dispuse să ne împărtășească experiențele lor.
La Valea Vișeului, ca-n alte părți legate de restul lumii mai mult prin tren decât prin șosele, bicicletele navetiștilor, biciclete care făceau kilometri buni până la gară, erau parcate zilnic, înclinat, de-a lungul casei. Fără antifurt, fără camere de luat vederi. Și nu dispărea niciuna.
Deseori punem egal între acasă și un spațiu personal, numai al nostru, în care avem intimitate și putem face ce vrem. Cum se împacă această asociere cu traiul la comun?
Pentru mine, fiecare casă păstrează nu un miros anume, olftactivul nu a fost niciodată punctul meu forte, nici măcar o senzație copleșitoare, de blândețe sau de revoltă. Pentru mine, casele sunt, mai ales, amintirea cărților pe care le-am citit acolo.
