LIFE

Casa alor mei rămâne stâlpul care m-a purtat prin lume

    Satul în care am copilărit (Slon, pe numele lui) e la capăt de lume, mai sus de el sunt munții și are, chiar și astăzi, un aer pitoresc, care te-ndeamnă la nostalgie. Un fel de loc de singuranță, ferit de războaie și lume deșirată, pe care să pui mâna când ți se face frică.

    Pentru mine, casa alor mei rămâne stâlpul care m-a purtat prin lume, un fel de felinar care nu se stinge niciodată. Aș fi putut păstra de acolo baia albastră în care ne spălam eu și fratele meu în fiecare seară sau mirosul bradului crud, adus din pădure de țiganii de la capătul satului. Sau icoanele din bucătărie, la care mama se ruga atunci când eram bolnavă sau când nu mai avea bani să ne trimită la școală.

    Le-am păstrat și pe toate acestea, desigur, dar mai mult am păstrat frica mamei de un univers rece, ochii ei roșii pe care și-i lipea de stomacul meu atât de puternic încât mă apucau durerile. Costumele ei de velură, cu nasturi aurii și rochiile de blugi care atârnau pe sârmă iarna ca un fel de corp mort, care a uitat să mai respire.

    Iubirea alor mei, șchioapă, dar vie, a fost mereu soba care ne-a ținut împreună, legați și credincioși. Ca și cum acasă ar fi un fel de om mare, format din toți oamenii pe care i-ai iubit mai mult și pe care i-ai iubit mai puțin.

    Mi-amintesc că citeam ca să uit, citeam noaptea cu lanterna sub pernă și mama mă certa spunându-mi c-o să orbesc de la atâtea litere mestecate pe fugă. Să ies, să uit, să mă joc. Dar eu n-aveam prea mulți prieteni, mă prindeam de degete cu ațe și făceam forme geometrice, desenam case cu familii care se țin de mână și nu se uită niciodată.

    Vara mirosea a pătrunjel, iarna a plăcintă cu mere sau pâine rotundă, caldă, abia scoasă din cuptor. O mâncam cu mâinile goale și trăgeam în plămâni tot aburul acela umed, să mă mângâie în organe și să mă țină departe de frigul copilului care se simte singur.

    În casa mea era mereu făcut focul

    Acolo am învățat prima dată să fug, să m-ascund în colțul dormitorului și să-mi pun palmele la urechi, lipite de timpan, să nu mai aud cum strânge mama în ea și ascunde, cum tata se întoarce și mă ceartă cu privirea, c-atâta a fost învățat să împartă. Vedeam blândețea cum iese din piele, oricât m-ar fi lăsat să zac în urmă. Omul bun nu-și poate ascunde natura, erupe ca un vulcan din ochi și din unghii și vindecă lumea pe nevorbite.

    Mă învăța mama să cos, două pe față și două pe dos, așa cum sunt oamenii făcuți: și pe afară, și pe dinăuntru.

    Tata mă ajuta să recit poezii și toate vulpile din povești erau frumoase și regine, noi eram niște oameni cu flori pe piept, dorind să visăm și să se ierte toate de pe lume. Să rămânem în liniște și-n fum, aproape unul de altul, braț la braț, ca siamezii.

    Ce n-am știut atunci a fost că în casa mea era mereu făcut focul, chiar dacă mie-mi tremurau picioarele. Iubirea alor mei, șchioapă, dar vie, a fost mereu soba care ne-a ținut împreună, legați și credincioși. Ca și cum acasă ar fi un fel de om mare, format din toți oamenii pe care i-ai iubit mai mult și pe care i-ai iubit mai puțin. Tot ce-ai simțit și ce-ai suferit. Tot ce-o să porți mereu cu tine în celule – o chintesență a fugii de singurătate.

    Strângem POVEȘTI DE LA MUSAFIRI. Pentru că acasă înseamnă ceva diferit pentru fiecare dintre noi, Lovedeco are câte un invitat săptămânal – din afara redacției – care spune câte o poveste din și despre acest acasă. Dacă și tu ai o poveste de spus, trimite-ne-o la [email protected].

    Subscribe
    Notify of
    guest
    0 Comments
    Inline Feedbacks
    View all comments
    ULTIMELE ARTICOLE
    icon

    Casa alor mei rămâne stâlpul care m-a purtat prin lume