Casa cu numărul cinci doi zero

Acasă e locul unde am fost prima dată copil. Casa bunicilor. Serile în care învățam să mă rog. Să nu te oprești în mijlocul rugăciunii, zicea bunica. Dacă mă opream în mijlocul rugăciunii, bunica mă trimitea să caut rugăciunea prin casă. Îmi spunea că am pierdut rugăciunea și că trebuie s-o găsesc.

Există două feluri de oameni care se roagă, cei care se roagă pentru a deveni mai buni la rugăciune și cei care se roagă ca să nu mai trebuiască să se roage, zicea bunica, în timp ce eu căutam rugăciunea sub pat. Era un exercițiu pe care nu l-am înțeles atunci, și nici acum nu-l înțeleg. Poate bunica voia să-mi transmită că nu rugăciunea trebuia găsită, ci însăși starea necesară rostirii rugăciunii. Care poate fi găsită oriunde.

Am găsit rugăciunea în cotețul de găini

O găsisem la un moment dat în cotețul de găini, unde mi s-a dezvăluit restul rugăciunii. M-am gândit cum noi nu creștem porci sau găini în coteț, ca alte familii din sat, ci rugăciuni. Cotețul de găini se numea astfel pentru că a fost ocupat un timp de o găină, găina cotcodac, singura prietenă aviară pe care am avut-o. Bunica i-a tăiat capul cu cuțitul într-o seară.

Am văzut-o pe cotcodac cum aleargă fără cap prin curte, căutându-mă pe mine, prietenia noastră sau poate doar capul, nu știu, eram mic pe atunci.

Rudele care trăgeau de mine, mă sărutau, mă strângeau în braţe, voind parcă să mă posede, să se impregneze cu mirosul meu de copil speriat. Vizitele doamnelor parfumate care mă striveau de pieptul lor, îngropându-mă în faldurile labirintice ale rochiilor lor, de unde nu credeam că se poate evada, potopindu-mă cu dezmierdări şi întrebări gen câţi ani are fata, la care părinţii răspundeau – nu e fată, e băiat. Bunicul mă căra în spinare sub bolta viţei de vie, ca să pot prinde cu gura boabele de struguri haţ haţ haţ, care îmi aduceau aminte de dimineaţa când eram în bucătărie, gol, iar bunicul m-a înălţat deasupra capului lui, în joacă, şi, tot în joacă şi sub privirile uluite ale părinţilor, a făcut haţ haţ haţ spre penisul care atârna nesigur de corpul meu scuturat de plâns. Copiii şi rolul de moaşte pe care îl joacă în viaţa adulţilor.

Tăierea porcului

Strângeam la piept cartea Purcelul Gheorghiţă nu e cuminte, fără de care nu puteam privi până la capăt ritualul tăierii porcului. Uneori puneam cartea pavăză la ochi. Nu tot sângele ajungea în lighean, ci forma mici bălţi în care fata din vecini se juca şotron şi împroşca în toate direcţiile cu sânge, imitând grohăitul porcului, până când lua un bobârnac de la unchiul meu pe care mi-l aduc aminte mereu beat, ca pe majoritatea bărbaţilor din copilăria mea, dar nu şi la tăierea porcului.

Atunci toţi bărbaţii trebuiau să fie treji. Domni cu respiraţia râncedă şi mustaţa sau prea lungă, sau prea scurtă, nicidecum ideală, presupunând că există o mărime ideală a mustăţii, şi există, care insistau să le stau în poală, în timp ce măcelăreau o carcasă aburindă de porc pe masa din bucătărie, apucându-mă pe urmă de obraji cu mâinile sângerânde – vai ce bucălat e copilul, ca un heruvim, dar eu nu eram heruvim, eram doar un copil cu măselele umflate şi obrajii mânjiţi.

Unchiul era îmbrăcat într-o salopetă soioasă, cu pete stacojii și miros rânced, pe care n-o spăla niciodată. O purta în fiecare an când tranşa porcul, zicea că e un fel de talisman, porcul fără cap era răstignit pe nişte fiare, ca un mântuitor, în timp ce unchiul îşi ascuţea uneltele în semn de rugăciune. Pe urmă veneau zilele cu masa plină de cârnaţi, caltaboşi, sângerete şi jumări, şi mă aşezam cu vecina în capătul mesei şi ne jucam ghici unde e Gheorghiţă, un joc în care trebuia să descoperim care delicatesă conţinea amintirile porcului, care voinţa de-a trăi sau râsul. Animalele râd când nu ne uităm la ele, zicea vecina cu mâinile mânjite de sânge.

Am trăit în locuri în care încercam să-mi aduc aminte cum e să fii copil, ca să le fac acasă, dar majoritatea erau doar locuri în care am trăit.

Strângem POVEȘTI DE LA MUSAFIRI. Pentru că acasă înseamnă ceva diferit pentru fiecare dintre noi, Lovedeco are câte un invitat săptămânal – din afara redacției – care spune câte o poveste din și despre acest acasă. Dacă și tu ai o poveste de spus, trimite-ne-o la [email protected].