Casele tinereții noastre. Dormitoare de la Ikea și discuri cu Etta James

Și mai sunt și casele lor, în care am ascultat și am respirat discurile cu Etta James, muzica vagabonzilor și a îngerilor și a sferelor, și am văzut filmele de Sergio Leone și Dogville și am așteptat fără cuvinte zorile și corpurile lor încălzite de zeițe, studente, gazetare, actrițe și banchere, se înălțau până acolo unde oamenii se pot întâlni în sfârșit unul cu celălalt.

Am trăit și noi în casele acelea mici, din cartiere-dormitor, construite în anii comunismului târziu, am trăit și noi în reședințele luxoase de la marginea orașului, acolo unde se caută liniștea și totul lipsește, mai puțin iluzia că banii pot cumpăra totul.

Am cunoscut dormitoarele austere și dormitoarele cu paturi de la Ikea întotdeauna montate incomplet și articulațiile lor supranaturale de femei-păianjen și toate micile dulăpioare încărcate cu miasme adormite în sticle azurii, parfumul lor intim știut numai și numai de mine, pentru o vreme.

Apoi alții și alții și alții au intrat în altar și acum misterul rezistă numai în melancolie, misterul lor la care bineînțeles că, după atâția ani, preferi să nu te mai gândești.

Casele lor

Femei manicale, obsedate de curățenie, ca niște chirurgi și tot baletul nebun printre toate amintirile lor, în care tu nu existai, și canapelele grăbite, ba chiar și o logie cu vedere la Intercontinental, sus, sus, sus, la ultimul etaj, de unde într-o vară o pisică deprimată a încercat să se sinucidă de nouă ori, în cele din urmă reușind.

Casele tinerelor fete și casele castelor domnișoare și casele doamnelor care au oprit timpul, casele în care am fost fericiți ca niște oameni și casele din care am fost alungați, am fost și noi tineri și am stat în ploi sub balcoane cu luminile stinse și de dincolo de ușile închise ale bucătăriilor se auzeau lacrimile, dar asta a fost demult, tare demult.

Casele fostelor iubiri, putem să închidem ochii, putem să mergem în spatele ochilor și să călătorim dintr-o clădire în următoare clădire în următoarea clădire, într-un labirint de interioare și speranțe împlinite și pierdute pe drum, casele cu holuri lungi și cuiere în care acum se odihnesc alte gabardine, și noi luptând în fiecare zi pentru alte iubiri, pentru a ne păstra iubirea, până când am obosit, călătoream mai puțin pe atunci și vorbeam la telefoane fixe, răsucindu-le firele, mai țineți minte, copii?

Ideea de bază e chiar cea enunțată mai sus – că și noi am fost tineri și casele acelea erau mai înalte și atingeau, uneori, cerul.

Apoi ne-am angajat în alte activități și peste discurile cu Etta James s-au așezat discurile cu Aretha Flanklyn și peste ele cel mai omenesc dintre păcate: toată uitarea lumii.