LIFE

Amintiri din prima parte a vieții: Casa Bebelușei

    Am avut întotdeauna, nostalgia caselor în care am locuit. Așa începe cartea Mic dejun la Tiffany de Truman Capote, și e foarte bine că începe așa, pentru că e o carte perfectă, un diamant în proză, în care fiecare cuvânt este la locul lui. Cunosc această nostalgie – și eu o am.

    Amestec de mulți ani literatura cu realitatea și, fiindcă îmbătrânesc, țin tot mai mult la ficțiune.
    Când am fost rugat să scriu un text despre o casă în care am locuit, m-aș fi putut gândi imediat la casele bunicilor mei, la casa părinților mei, la garsoniera mea dintr-o mahala de la marginea Bucureștiului sau la casa în care locuiesc, cu chirie, de cinci ani de zile, cu iubita mea, pe strada Academiei. Dar nu m-am gândit imediat la casele acestea, ci la Casa Bebelușei.

    Casele sunt mai ales cărțile pe care le-am citit trăind în ele

    Pentru mine, fiecare casă păstrează nu un miros anume, olftactivul nu a fost niciodată punctul meu forte, nici măcar o senzație copleșitoare, de blândețe sau de revoltă. Pentru mine, casele sunt, mai ales, amintirea cărților pe care le-am citit acolo.

    Apartamentul nostru de pe Aleea Zorilor dintr-un oraș monoindustrial (vezi cartea Aleea Zorilor, Polirom, 2017) este locul unde am citit prima dată o carte, iar cartea aceea era Robinson Crusoe. Nimic altceva nu este mai important, poate doar că este locul unde am citit prima dată și un ziar – ziarul acela era, de fapt, un săptămânal și se numea Fotbal plus.

    În Casa Bebelușei am ajuns dintr-o întâmplare mai degrabă fericită. Eram tânăr student și eram foarte sărac pe vremea aceea și am rămas până astăzi sărac în bunuri și obiecte, dar am devenit foarte bogat în amintiri. La o adică, bunuri și obiecte, am doar o bibliotecă nesfârșită și o bicicletă la mâna a doua cumpărată de la un actor rrom supranumit Jean.

    Eu vorbeam puțin și Bebelușa știa să respecte tăcerea mea de apaș și nu îmi punea multe întrebări.

    În fiecare toamnă exista riscul să nu mă pot întoarce la facultate în București, fiindcă o chirie costa totuși o mică avere, pe care nu mi-o permiteam încă. Era vorba că ai mei îmi vor cumpăra garsoniera din mahala, dar avea să mai dureze, fiindcă trăiam și pe atunci în România și birocrația era încă și mai groaznică.

    În acel octombrie am fost găzduit de Bebelușa, fiindcă începea facultatea, iar eu nu voiam să îmi pierd cursurile de filosofie politică. Are mai puțină importanță cum anume se cunoscuseră părinții mei cu Bebelușa. Să spunem doar că ea era fiica directoarei școlii unde predaseră ai mei zeci de ani matematică. Am uitat să precizez că octombrie e cea mai frumoasă lună a Bucureștiului.

    Bebelușa știa să respecte tăcerea mea

    Bebelușa nu mai trăiește. A murit fulgerător dintr-o boală a cordului, în prejma vârstei de patruzeci de ani. Era căsătorită și avea o fată pe care o cunoșteam de când se născuse. Mai avea și acest apartament pe o stradă rău-famată în anii aceia, unde noaptea se mai întâmplau curse de mașini iar în vremuri și mai vechi aveau loc lupte de câini. Eu vorbeam puțin și Bebelușa știa să respecte tăcerea mea de apaș și nu îmi punea multe întrebări. Am stat acolo câteva săptămâni, poate două, poate trei, memoria mea nu reține asemenea amănunte.

    Știu altceva despre casa aceea: avea o anumită magie, iar magia aceea nu era străină de cărțile pe care le citeam pe atunci.

    În Casa Bebelușei am citit prima dată Idiotul de Dostoievski și tot acolo l-am citit pe Guy de Maupassant.

    Mi-a rămas pentru totdeauna de la prietenul Guy o proză care se numește Mama monștrilor. E despre o femeie care tot naște copii diformi, îi mutilează anume când sunt fetuși pentru a-i vinde apoi circurilor și a trăi ca o rentieră burgheză din pruncii aceștia distruși.

    Nu mai țin minte lustra sau ușa sau preșul de la intrare sau faianța din baie sau dacă în Casa Bebelușei oamenii făceau duș sau se așezau în cadă, nu mai știu ce se vedea de pe balcon sau dacă avea parchet și ce culoare avea acesta. Sunt detalii importante în viața fiecărui om, și o știu bine, dar eu nu sunt fiecare om. Eu sunt dintre aceia care nu uită niciodată bibliotecile.

    Trăiam pe atunci și trăiesc și acum cu capul în norii poveștilor și povestirilor, schițelor și romanelor și poemelor. Toate aveau un conflict pentru a fi frumoase, dar viața mea pe atunci nu avea niciun alt conflict – doar timpul care refuza să treacă mai repede, îmi așteptam garsoniera din mahala și nu simțeam că aștept în Casa Bebelușei ca într-o gară. Poate că eram fericit.

    Am trăit acolo pe o graniță care aș fi vrut să nu se sfârșească

    Toată amiaza era liniște și puteam să citesc în voie și poate că uneori îmi ștergeam lacrimile cu genunchii, dar poate că asta nu se întâmpla niciodată, fiindcă nu aș fi avut niciun motiv să plâng cu genunchii la piept, ca fetele, poate doar nostalgia sau o crudă intuiție a maturității. Poate că nu eram fericit.

    Am trăit acolo pe o graniță care aș fi vrut să nu se sfârșească. Țin minte că în ziua în care am plecat din Casa Bebelușei citeam De veghe în lanul de secară și îmi doream ca această carte să nu se termine niciodată și încă îmi doresc.

    Strângem POVEȘTI DE LA MUSAFIRI. Pentru că acasă înseamnă ceva diferit pentru fiecare dintre noi, Lovedeco are câte un invitat săptămânal – din afara redacției – care spune câte o poveste din și despre acest acasă. Dacă și tu ai o poveste de spus, trimite-ne-o la contact@lovedeco.ro.

    Subscribe
    Notify of
    guest
    0 Comments
    Inline Feedbacks
    View all comments
    ULTIMELE ARTICOLE
    icon

    TUR VIDEO Acest duplex este definiția frumuseții: minimalism, uși ascunse în...