Masa rotundă a fericirii noastre

Din toamna anului 2004 până în vara anului 2005 am locuit într-un apartament de pe Calea Moșilor, mai degrabă înspre Obor, împreună cu doi tineri originari din Tecuci, studenți în Științe Politice, respectiv Drept.

Vă mai gândiți uneori la anul 2004 sau la anul 2005? A trecut un deceniu și jumătate de atunci.Un deceniu și jumătate e mult, uneori totul se schimbă într-un deceniu și jumătate.

Vă mai gândiți uneori la cei care ați fost în timpul acela, la cei care eram toți în timpul acela?

Coborând pe Făinari

Casele care există în amintirea noastră au această putere miraculoasă: le putem revizita oricând.
Se întâmplă, de aceea, să cobor deseori în amintire pe strada Făinari și să urc mai apoi la etajul al șaptelea din acel bloc vechi, în apartamentul proprietate personală al unei doamne inginer chimist din Hunedoara, găsit prin intermediul Anunțului telefonic, un ziar tipărit (pe atunci existau încă ziare și ele erau tipărite și era bine, era mai bine așa).

O damă cu pragul trecut des

La etajul de deasupra, la etajul dinspre cer, locuia o damă zgomotoasă cu vizite multe (vezi și cartea Fericirea era obligatorie, editura Polirom, 2019), care ne dădea o ambianță anume, nu tocmai propice studiului aprofundat.

Eram student și teoretic trebuia să studiez despre liberali și liberalism în Europa, despre Gramsci și marxiștii târzii, despre Hans Morgenthau și relațiile internaționale. Practic, mă dădeam studiului frenetic mai mult în sesiune, ca toți studenții.

La țepe, băieți!

Când am ajuns eu în apartamentul de pe Moșilor, papă era încă Ioan Paul al II-lea, iar la noi în țară președinte era încă Ion Iliescu și noi toți îl votam pe Băsescu, ba chiar am ieșit să ne bucurăm în Piața Universității și în Piața Victoriei (la țepe, băieți!), când s-a ales. Ca să vă dați seama de unde venim.

Apartamentul de pe Moșilor e cel mai vast în care am locuit vreodată (cu excepția unei scurte vacanțe la Napoli, când am stat într-un palat dintr-un secol demult încheiat). Puteai să te pregătești pentru un semimaraton parcurgându-l. Era decorat într-un stil aparte, minimalist-baroc.

Dar cel mai important e că acolo, într-o sufragerie enormă (două camere se uniseră pentru a da această sufragerie enormă), trona o masă rotundă. Ce puteau face niște tineri ca noi la o asemenea masă rotundă?

Acolo se semnau tratatele noastre de pace sau doar armistițiile, acolo se negocia viitorul (care n-a fost cum ni-l imaginam, dar măcar a existat). Și, cel mai important, la masa aceea rotundă aveau loc nopțile noastre de poker.

Madlena

De atunci n-am mai văzut niciodată nicio masă rotundă, la niciun nivel, fie ea la Organizația Națiunilor Unite sau în Beijng, China sau în târgurile de vechituri din Madrid, fără acest efect de madlenă.

Ne văd cum eram toți atunci, mai slabi cu zeci de kilograme, cu podoaba capilară încă intactă, nici copii, nici adolescenți, nici oameni maturi, o mână de tineri jucând poker pe monezi de cincizeci de bani (cum mai gologăneau gologanii!).

Nu vreau să spun că a fost un timp magic, doar pentru că nu va mai fi niciodată la fel.

Vreau să spun altceva, că acum, aproape de 2020 (ne apropiem de anii ’20, prieteni!), cineva trăiește alt timp unic într-un apartament închiriat de la altă ingineră chimistă, pe o altă stradă, și eu nici nu știu ce amintiri vor păstra ei.

Nici măcar nu știu dacă peste încă un deceniu și jumătate oamenii își vor mai accesa amintirile ca niște oameni sau toate ne vor fi stocate în cloud-ul viitorului și vom cere îngăduința inteligențelor artificiale pentru a revedea casele în care am locuit și a revizita zilele și nopțile de acum.

Ce vreau să spun este că există în spațiile în care locuim mese și scaune, și biblioteci, și uși, și geamuri ciobite care ne vor însoți cât timp vom mai fi pe pământ, ba poate chiar și după aceea.

Ce vreau să spun este că indiferent unde am ajuns și ce s-a ales de viețile noastre, noi toți avem undeva o masă rotundă, de acum zece, cincisprezece, douăzeci, treizeci sau patruzeci de ani, unde am cunoscut prietenia și, măcar din când în când, am fost fericiți.

Și asta nu e tocmai puțin, nu găsiți?