Casele celor pe care îi iubesc

Fac o teză de doctorat despre Panait Istrati și scriu de ceva vreme o carte, un lung poem-roman, despre el. E unul dintre oamenii, nu mulți, pe care îi iubesc. Ați fost avertizați.

Călătoresc prin lume mai ales în căutarea spațiilor unde a locuit Panait Istrati, în căutarea sentimentală a geografiei istratiene. Am mers la adresa sa cunoscută din Paris, pe Rue du Colisée, la numărul 24, unde a trăit, cu numeroase întreruperi, vreme de opt ani, cei mai buni din viața sa, de la 1922 la 1930, timpul scurt care i s-a dat să-și scrie toate cărțile.

Cine a fost Panait Istrati

Panait Istrati trăia acolo modest, deși era printre cei mai de succes scriitori ai anilor nebuni. Nimic din locuința aceea nu s-a păstrat, acolo e astăzi o boxă unde locatarii își țin nimicurile. Niciunuia nu îi pasă cine a fost Panait Istrati, niciunul nu știe cine a fost Panait Istrati.

Casele unde a trăit Istrati la Brăila nu s-au păstrat. I s-a dat drept casă memorială o clădire spectaculoasă, în care am făcut imprudența să încerc să intru într-o marți, pe la amiază. Nu știam eu că nu e posibil? Bugetarii de la casa memorială Istrati din Brăila au un program sever limitat, marțea la amiază nu s-a putut. I-am lăsat originilor și am mers mai departe.

Oricum, Istrati își ducea viața mai mult pe drumuri decât la adrese, e exact ceea ce l-a făcut să înțeleagă atât de bine ce sunt oamenii. La drum, așadar!

Prietenul visătorilor și al învinșilor

Și uite că am ajuns și la București, la ultima sa adresă, pe strada Paleologu, la numărul trei. Am umblat tot pământul și am văzut multe plăcuțe care vestesc trecerea unor oameni importanți pe acolo. Nu există niciuna mai frumoasă decât a lui Istrati în casa de pe strada Paleologu – ea ne anunță că acolo a trăit prietenul visătorilor și al învinșilor. Am păstrat formula și o voi da mai departe, fiindcă rezumă exact tot ce a fost Panait Istrati al nostru.

Sunt un visător și un învins : sunt îndrăgostit de casele scriitorilor pe care îi iubesc. Le caut pentru că sunt importante, e falsă limba de lemn cu care le e păstrată îndeobște memoria. Acolo nu au trăit și creeat. Acolo au iubit, au mâncat, s-au dus la budă, au avut dureri de măsele, au visat, s-au crezut nemuritori, și-au contemplat înfrângerile și marile speranțe.

Undeva lângă Havana

Cândva am fost la Rășinari să îl caut pe Emil Cioran, cândva am călătorit până dincolo de Havana să îi văd ferma lui Hemingway. Era obscen de bogat pentru un om cu inima la stânga, ceea ce bineînțeles că nu l-a făcut fericit și a sfârșit tot prin a-și pune singur punct.

Am și vise pe care nu mai am timp să le împlinesc. Visez de ani și ani și ani să ajung tocmai la Aracataca, în casa lui Márquez, casa celor mai frumoase povești din secolul XX.

Fiind sărac, nu ajung, așa că mă plimb virtual pe străzile din Aracataca. Alteori mă uit pe youtube la alți visători, la alți învinși care caută și ei tot Macondo.

Cu excepția castelelor din Spania, nu am o casă a mea și nu voi avea niciodată, de multă vreme am ales să îmi trăiesc toată viața ca pe un joc de sumă zero, să mor fără niciun ban, dar și fără nicio datorie. Rămân rătăcitor.

Și caut, caut, caut casele puținilor oameni care m-au făcut fericiți – e una dintre puținele forme de fericire pe care mi le îngădui.

Bineînțeles că de cele mai multe ori nu mai e nimic acolo în afara viselor mele și trebuie să mă mulțumesc doar cu atât.