Cum își păstrează 15 oameni cele mai dragi obiecte decorative moștenite din familie

Printre toate decorațiunile pe care le cumpărăm periodic din magazine, se mai ascund câteodată și mici comori cu amintiri. Sunt acele obiecte pe care le primim moștenire ca să avem grijă de ele, care ne aduc aminte de familie și de cei pe care i-am îndrăgit sau pe care ne-am fi dorit să îi cunoaștem. Aflăm câteva povești personale despre obiecte decorative cu trecut.

Fiindcă povestea lor este cea care aduce încărcătura emoțională, am fost curioasă să aflu ce istorii și amintiri se află în spatele unor obiecte decorative moștenite. Așa că am vorbit cu 15 cititoare Lovedeco despre cum le păstrează și ce înseamnă pentru ele.

Vază asortată cu nuanța părului

„Am primit vaza asta turcoaz de la bunica mea. La rândul ei, a primit-o când avea 12 ani de la tatăl ei, în 1947. El lucra pentru doamna Grosu, o moșieriță care locuia într-o vilă mare din comuna Crivești. În luna respectivă, nu a avut bani ca să-l plătească, așa că i-a zis să-și aleagă trei obiecte de valoare din casă. Unul dintre ele era această vază turcoaz.

Pe lângă faptul că se asortează perfect cu părul meu, atunci când nimeresc vopseaua potrivită, mă simt de parcă dețin un obiect special, istoric, care a trecut prin multe generații. Nu are un loc al ei, fiindcă o tot mut. În funcție de stare și de decor, obișnuiesc să schimb periodic locul obiectelor decorative. Acum se află lângă pian și oglindă, în colțul meu zen cu luminițe și flori.” – Andreea Lupescu, redactor la Metropotam și muziciană la Andreea Verde

Ceasul care a adus alinare după un deces

„Ceasul rusesc, firma Slava, produs în URSS, este un obiect care există în familia mea de vreo 30 de ani și a fost cumpărat de mama dintr-un târg de vechituri. A funcționat perfect câțiva ani, dar după o perioadă nu a mai mers. Fiindcă îi era drag mamei, l-a păstrat ca obiect decorativ.

Ce este foarte deosebit la acest ceas este momentul în care, a doua zi după moartea bunicului meu, a început din nou să funcționeze, ca prin minune. Când am venit acasă de la priveghi, ceasul ticăia, iar pe noi toți ne-au trecut fiorii și am simțit că bunicul voia să ne transmită că încă era cu noi. După câteva zile a încetat din nou să mai funcționeze. La 19 ani m-am mutat singură cu chirie, iar mama a vrut ca eu să iau ceasul cu mine. De atunci m-a însoțit pretutindeni pe unde m-am mutat.

Îl țin în biblioteca din living, lângă poza cu mine și soțul meu, să îl am mereu la vedere și să-mi amintească că iubirea depășește granițele fizice. A reușit să transforme un moment de maximă suferință într-unul care a adus alinare, fiindcă am simțit că bunicul era prezent cu noi în plan spiritual.” – Magdalena Iulia Moscu, pictoriță

Covorul călător peste oceane

„Povestea covorului de lână a început în 2012, când am revenit în România pentru o perioadă îndelungată. Trăiesc în SUA de 22 de ani, plecată de la vârsta de 16 ani. Deși știam că familia noastră păstrase câteva lucruri de la bunicii paterni, nu am simțit un atașament aparte față de zestrea care urma să ne revină mie și surorii mele. Bunicii mei erau de la țară, nu aveau multe, dar ce aveau fusese păstrat cu grijă, printre care și covoare de lână.

Lucrurile s-au complicat când mi-am făcut coming out-ul, în sensul că ideea de căsătorie mi-era străină, așa că am încercat să nu mă gândesc la ce voi moșteni în urma oficializării relației cu un partener de viață, în sensul tradițional al cuvântului.

Când bunicii au trecut pe lumea cealaltă, zestrea cu pricina și-a găsit adăpost la o mătușă și în casa tatălui meu la Constanta. În vara lui 2012 am venit să petrec câteva luni în România, înainte să mă mut la New York (din San Francisco). Atunci am rugat-o pe mătușa mea să-mi dăruiască un covor și o plapumă de lână. Le-am împăturit în două geamantane și le-am dus în Brooklyn.

În 2016, după o serie de buclucuri care m-au adus în pragul pierderii apartamentului în care locuiam în Brooklyn, covorul a fost temporar plasat în beciul unui amic. Eu am aterizat timp de șapte luni la București, amicul meu se mutase și el în Islanda, am pierdut legătura. Sau cel puțin așa am crezut până când vara trecută mi-a scris să vin să-mi iau lucrurile de la el din beci. M-am bucurat nespus de mult să găsesc covorul nevătămat. Este singurul lucru cu valoare sentimentală pe care îl dețin.

Acest covor m-a urmărit insistent, iar acum trăiește liniștit în camera de zi, în fața unei priveliști superbe tipice cartierului în care trăim. Mi-am iubit foarte mult bunicii, erau oameni gospodari, simpli, onești și întreprinzători, cu o stare de spirit veșnic domoală, în contrast puternic cu restul familiei. Deși nu voi mai avea vreodată ocazia să le mulțumesc bunicilor pentru covor, pentru căldura sufletească și banii pentru guma de mestecat și brifcor cu care ne întâmpinau de fiecare dată când treceam pe la ei, voi avea grija de covor și-l voi păstra de acum înainte în onoarea lor.” – Daniela Groza, artist la Be Kind For Real

Tabloul care a inspirat căutări artistice

„Tabloul este în posesia familiei mele din 1978. În luna august a acelui an a avut loc căsătoria părinților mei, cu ocazia căreia le-a fost dăruit tabloul de către o doamnă, bună prietenă de familie.

Încă din copilărie m-a fascinat și m-a inspirat în nenumărate feluri. Rama antichizată, panoul de lemn cu vopseaua în ulei ușor texturată, emoția cu care este redată o natură statică cu elemente atât de vii și familiare, mă îndeamnă la visare. Este probabil unul dintre cele câteva lucruri care m-au făcut să-mi explorez partea artistică.

În prezent, tabloul este în camera mea, pe un perete luminat de razele soarelui, aproape de colțul meu de citit. E o emblemă a casei părintești și-mi amintește zilnic să zâmbesc și să nu uit niciodată de unde am plecat.” – Elena Marinescu, artist vizual

Cufărul din armată al bunicului

„Cufărul a fost al bunicului meu, care a trăit între 1911 și 1997. Când a fost luat în armată, la începutul anilor ’30, a primit acest cufăr, împreună cu uniforma de soldat. După armată, bunicul s-a angajat la CFR, unde a lucrat toată viața. În primii zece ani de CFR, a călătorit cu acest cufăr în special la Cernăuți, unde a cunoscut-o pe bunica mea. După 1940, când au fugit din Bucovina și s-au stabilit în Iași, cufărul a devenit spațiu de depozitare pentru documentele importante ale familiei sau pentru alte obiecte.

A stat multă vreme în casa pe care au avut-o bunicii și unde am crescut eu până la cinci ani. Apoi s-a mutat la bloc, după ce casa a fost demolată. În 1997, când bunicul meu a murit, l-am luat eu. Țin minte că, înainte de 1989, bunicii țineau în el, peste documente, pachetele de cafea boabe Wiener (aurii) și cartușele de țigări Kent, pe care să le ducă doctorilor la nevoie.

În prezent, e cel mai vechi obiect din casa mea și în el îmi țin actele de studii, certificatul de naștere, pașaportul, cartea de muncă, dar și carnetul de CFR-ist al bunicului. Cumva, este un loc care le protejează. Deși este vechi și i-ar prinde bine o restaurare, am ales să-l păstrez așa. E ca un bătrânel încă în formă bună.

Îl țin lângă un perete, acoperit cu un covor vechi, ca să-i pot da mai multe roluri: este când scaun pentru mine, când loc de dormit pentru pisica mea, Dorabella, când spațiu pe care arunc hainele și alte lucruri înainte de a le așeza la locul lor.” – Nicoleta Dascălu, project manager la ARAS

Poveștile bunicii în cești de cafea

„Am setul de cești de ceai de la bunica mea, care le ținea frumos aranjate în vitrina cu porțelanuri și cristaluri. Vitrina avea doar scop decorativ, nu adăpostea niciun pește din sticlă, nicio altă amintire a epocii de aur, și era cu mare grijă spălată cu apă și oțet în apropierea sărbătorilor importante de peste an. Din păcate, vitrina a rămas la ea acasă și am luat doar conținutul, printre care și acest set minunat de ceai sau cafea, pe care îl folosesc când vreau să mă fandosesc puțin.

Când îl folosesc, mă gândesc la poveștile bunicii, cum l-a păstrat cu grijă, fiind primit ca zestre de la mătușa ei, în casa căreia a locuit, unde avea servitori, doică, toată îngrijirea și tot confortul, însă unde îi lipsea afecțiunea.

Țin setul în dulapul cu ușă de sticlă din bucătărie, alături de celelalte cești și ceșcuțe. Și ele au nevoie de intimitate pentru a-și spune poveștile.” Simona Mincu, antreprenoare Hot Mama

Tabloul care împacă dorul

„Micul tablou este pictat de Valeria Demetrian, mătușa tatălui meu, pe vremea când era elevă de gimnaziu, acum aproximativ o sută de ani. Tabloul a locuit de când mă știu eu în bucătărie. Era așezat, împreună cu alte tablouri, în bucătăria de la Câmpina, lângă o oglindă mare. Oglinda a căzut chiar în ziua în care mamaie (mătușa tatălui meu și autoarea tabloului) a plecat dintre noi, în 1981. În iulie 1989, când am emigrat cu mama în Israel, acest tablou a călătorit cu noi și a stat în toate bucătăriile în care am locuit. În 1993, când am venit în România la facultate, l-am luat cu mine în valiză, și de atunci, în toate cele nouă apartamente în care am locuit până în prezent, a stat tot în bucătărie.

Deși am învățat de la familia mea să nu mă leg de lucruri, sunt câteva obiecte care au o valoare sentimentală imensă, pentru că acoperă măcar o parte mică din dorul meu pentru cei pe care i-am pierdut.

Ca să închei într-o notă optimistă, câinele pictat de mamaie Valerica este un șoricar. Iar unul dintre cei trei câini iubiți ai noștri este Shlomo, un șoricar în vârstă de opt ani și jumătate.” – Noemi Meilman, autoare Book Cover Tee

Calul copilăriei, fără o copită

„Obiectul este de la bunicii mei din partea tatălui. Îl țin minte din copilărie, că era undeva sus pe un dulap și mereu îmi doream să mă joc cu el. Mi-a povestit mama că mereu îl ceream și că bunicii îl urcaseră pe o vitrină tocmai ca să nu ajung la el. Le era teamă că o să-l sparg și o să mă rănesc. Legenda spune că într-o zi, așa cum se întâmplă când ai o frică, am spart calul și m-am supărat tare și am plâns. Eu nu mai țin minte, mama mi-a spus asta. Eu știu doar că-mi era drag și că cineva l-a lipit frumos la loc, dar că totuși copita i-a dispărut.

Mulți ani mai târziu, după ce împlinisem 20 de ani, am fost la bunica și, când am văzut calul, i l-am cerut să-l iau cu mine. Fiindcă stăteam la cămin și nu îl puteam ține acolo, a stat la mine în cameră la mama, încă vreo 15 ani. Acum îl am cu mine la București și îl țin sus pe o boxă într-un colț de sufragerie. Se pare că așa îi place lui, să stea undeva la înălțime și să vadă tot, ca un cal mândru și puternic. Fascinația pe care o am cu el din copilărie și amintirile din casa bunicii au creat o legătură invizibilă între noi.” – Maria Dima, bijutier

Obiectul cu care s-a moștenit și pasiunea

„Mașina de cusut o am de la tataie, care era croitor. Țin minte că, atunci când eram mică, stăteam lângă el când lucra la mașină și mă minunam de felul în care-și mișca mâinile cu atâta precizie. Mi-a zis că va fi a mea când voi crește și că mă va învăța să lucrez la ea. Din păcate nu a apucat să mă învețe, dar am rămas cu ideea de a o folosi, așa că, în timp mi-am strâns materialele necesare pentru un atelier de croitorie.

Este un obiect cu adevărat special pentru mine, un dar cu valoare sentimentală, fiindcă mă inspiră și totodată îl menține pe tataie atât de viu, parcă trăiește prin mașina asta de cusut. Mă simt binecuvântată că am rămas cu ceva de la el atât de special. Și-a dorit să duc mai departe meseria asta, dar nu o fac neapărat ca să-i îndeplinesc dorința, ci pentru că este o necesitate și chiar o plăcere să lucrez la ea. Mă ajută în munca mea creativă și vine ca o completare la ce fac eu.

Momentan, locul ei este la fereastra din dormitor. Din lipsă de spațiu, și pentru că este un loc temporar pentru mine, am amenajat atelierul în același loc cu dormitorul.” – Gabriela Giorgiana Miri, artistă

Tabloul care veghează

„Tabloul de deasupra patului l-a moștenit bunica din partea mamei de la cineva apropiat ei. Când bunica era tânără, proaspăt măritată, a locuit cu bunicul meu în chirie în casa unei soții de general. Cum nu avea copii și ajunsese la o vârstă respectabilă, i-a îndrăgit foarte tare, așa că au devenit familia ei. Printre obiectele pe care le-a lăsat lor moștenire este și acest tablou, care se pare că ar fi vechi de 130 de ani.

Tabloul nu doar că a însoțit-o pe mama în copilăria ei, ci și pe mine. Simțeam că mă veghea, dar și că mă dojenea când făceam vreo boacănă. De mama puteam scăpa, dar de ea, ba. Acum stă deasupra patului și are rol doar de protectoare a casei, cea care le vede și le știe pe toate, dar le ține doar pentru ea.” – Diana Maria, fotografă

Râșnița Peugeot

„Am mai multe obiecte decorative moștenite, iar râșnița Peugeot de la începutul secolului al 20-lea este unul dintre ele. Am găsit-o în podul casei bunicilor, care a fost primul tărâm al antichităților explorat de mine, un spațiu misterios, singurul interzis. Bunica ne lăsa să facem orice, dar acest pod era lipit cu lut și dacă călcam pe el îl puteam crăpa. Râșnița a fost adusă de străbunica de la București în perioada interbelică, unde a lucrat ca bucătăreasă la o familie de boieri de pe lângă Parcul Carol.

Râșnița de cafea reprezintă relația cu rădăcinile mele, cu o altă generație dispărută înainte de nașterea mea. O consider ca făcând parte din istoria familiei, matricea stilistică, legătura cu strămoșii și cu codul meu genetic.

Acum stă în bucătărie și o folosesc din când în când pentru măcinat scorțișoară când fac turtă dulce de Crăciun. Îmi aduce aminte de străbunica Maria, cu iscusința ei în arta culinară, care acum mă veghează și mă inspiră din alte timpuri.” – Anamaria Lazăr, creatoare de veșminte indiene

Dibăcia reînviată a unei bunici

„Cel mai valoros obiect moștenit din familie este o față de masă țesută de bunica din partea tatălui. Este o mostră de artizanat de o valoare deosebită atât prin execuție, cât și prin valoarea sentimentală. Este o țesătură din in sau bumbac, combinată cu dantelă realizată manual.

Pe această bunică nu prea am cunoscut-o. Locuia în altă localitate și ne vedeam foarte rar, apoi a murit. Într-o zi, am găsit în șopronul (colna de lemne) casei părintești o bucată de material alb-murdar, dar care se vedea că este un artizanat deosebit. Am luat-o și am băgat-o în clor timp de două zile. Rezultatul a fost extraordinar, o adevărată operă de artă a ieșit la iveală, iar prin ea, și o bucată din sufletul bunicii pierdute. Când privesc fața de masă, adesea mă gândesc la această femeie, și la câtă muncă a depus la realizarea ei.” – Delia Herman-Oprescu, graphic art designer la Herman & CO

Pahare de cristal și povești imaginare cu bunicul

„Cele două pahare de cristal fac parte dintr-un set mai măricel primit de bunicul meu când s-a pensionat. Le-am șterpelit de la ai mei într-una dintre incursiunile duminicale pentru mâncare homemade. L-am pierdut pe bunicul meu când eram mică, așa că nu am apucat niciodată să stau cu el la un pahar de vin, dar recuperez cu imaginația acum.

Când am locuit cu ai mei, mă întrista cumva că obiectele din cristal erau folosite doar o dată la câteva luni, la mese festive, așa că eu le folosesc pe cele două zilnic, și la orice: apă cafea, vin, tării, you name it. Stau mereu în bucătărie pe masă, pentru a fi la îndemână, nu într-o vitrină ca niște domnițe în castel.” – Diana Ioana Mărășoiu, managing editor la eJobs Romania

Obiect cu dublu rol, folosit muzical

„Am moștenit acest obiect decorativ de la tatăl meu, când mi l-a dăruit acum câțiva ani. L-am găsit prăfuit printre obiectele lui colecționate din locurile pe care le-a vizitat de-a lungul vieții. Obișnuia să-l folosească atunci când era mic și mergea la colindat. Are un sunet cald și plin și cred asta îi aducea bani frumoși în pungulița din seara de 24 decembrie.

Fiindcă este un obiect muzical de la tata, înseamnă foarte mult pentru mine. Nu îl țin ca obiect decorativ prin casă, ci îl folosesc cu drag și cu iubire în sunetele pentru proiectul meu, +SHE+. Stă împreună cu restul instrumentelor mele și e gata mereu de cântat!” – Corina Sucarov, model și cântăreață la +SHE+

Fotografia din copilărie

„Obiectul meu decorativ moștenit este o fotografie primită de părinții mei de la Dorel Găină, probabil făcută prin facultate. O țin minte din copilărie și de atunci a migrat prin mai multe dosare, rame și cărți. Momentan locuiește deasupra cărților de pe etajeră, alături de mai multe fotografii de la prieteni, până mă decid cum să le pun pe perete.” – Wanda Hutira, artistă