Casele celor pe care îi iubesc
Sunt un visător și un învins : sunt îndrăgostit de casele scriitorilor pe care îi iubesc. Cândva am fost la Rășinari să îl caut pe Emil Cioran, cândva am călătorit până dincolo de Havana să îi văd ferma lui Hemingway.
Casa cu numărul cinci doi zero
Acasă e locul unde am fost prima dată copil. Casa bunicilor. Serile în care învățam să mă rog. Să nu te oprești în mijlocul rugăciunii, zicea bunica. Dacă mă opream în mijlocul rugăciunii, bunica mă trimitea să caut rugăciunea prin casă. Îmi spunea că am pierdut rugăciunea și că trebuie s-o găsesc.
În urcraineana de graniță Дома înseamnă acasă
La Valea Vișeului, ca-n alte părți legate de restul lumii mai mult prin tren decât prin șosele, bicicletele navetiștilor, biciclete care făceau kilometri buni până la gară, erau parcate zilnic, înclinat, de-a lungul casei. Fără antifurt, fără camere de luat vederi. Și nu dispărea niciuna.
Casa alor mei rămâne stâlpul care m-a purtat prin lume
Casa alor mei rămâne stâlpul care m-a purtat prin lume, un fel de felinar care nu se stinge niciodată.
Amintiri din prima parte a vieții: Casa Bebelușei
Pentru mine, fiecare casă păstrează nu un miros anume, olftactivul nu a fost niciodată punctul meu forte, nici măcar o senzație copleșitoare, de blândețe sau de revoltă. Pentru mine, casele sunt, mai ales, amintirea cărților pe care le-am citit acolo.