De la noi: cum s-a născut stilul neoromânesc, cum îl recunoști și câteva exemple de clădiri emblematice

După ce în primul episod am vorbit despre stilul brâncovenesc,  astăzi stilul neoromânesc este invitatul de seamă al noii ediţii „De la noi”, în care facem o incursiune în istoria arhitecturii româneşti. Acesta s-a născut la final de secol XIX, când o mână de arhitecţi români au vrut să găsească şi să definească un stil naţional.

Au reinterpretat tradiţia şi elemente specifice construcţiilor ţărăneşti şi au creat un stil original care răspundea nevoilor anilor 1900. Stilul a ajuns să fie expresia identităţii naţionale a noului stat independent. Azi îl regăseşti pe străzile din Bucureşti, presărat printre clădirile în stil eclectic sau renaşcentist parizian.

Stilul neoromânesc: un pic de istorie

Pentru că cei mai mulți arhitecţi români erai şcoliți la Paris, până în secolul XIX, arhitectura din Bucureşti era o copie a arhitecturii pariziene. Probabil acesta a fost şi unul dintre motivele pentru care Bucureştiul a primit porecla de „micul Paris.”

Arhitectul Ion Mincu a fost cel care a schimbat demersul lucrurilor. Deşi a fost şi el student al celebrei şcoli de Arte Frumoase din Paris (École des Beaux-Arts), a fost primul care şi-a dorit ca România să aibă propriul stil arhitectural. Întors în ţară şi înarmat cu ambiţie, acesta a studiat arhitectura vernaculară, a extras elementele specifice şi le-a dat un înţeles nou. I s-au alăturat alţi arhitecţi de renume precum Ion N. Socolescu sau Grigore Cerkez.

Toate aceste schimbări au fost făcute posibile şi de perioada prosperă prin care trecea pe atunci România. Creşterea economică din timpul regelui Carol I a dus la dezvoltarea în special a artei şi arhitecturii. Stilul neoromânesc a apărut din dorinţa de a avea o identitate proprie.

Stilul neoromânesc valorifică elemente specifice arhitecturii ţărăneşti (elemente din lemn precum rozeta solara, dintele de lup, motivul frânghiei), elemente preluate din stilul moldovenesc (acoperişuri înalte şi înclinate) sau motive bisericeşti. Pe acestea le combină cu elemente preluate din arhitectura balcanică, otomană sau din renaşterea italiană târzie.

Dacă te duce cu gândul la stilul brâncovenesc, asta este pentru că neoromânescul este o înviere a arhitecturii brâncoveneşti. Multe elemente specifice stilului lui Brâncoveanu, precum arcadele trilobate, pridvoarele, coloanele sau diferite motive ornamentale vegetale, se regăsesc şi în arhitectura neoromânească.

Stilul s-a bucurat de o mare popularitate, mai ales în rândul mulţimii înstărite. Acesta s-a răspândit rapid, fie că e vorba de clădiri proiectate de arhitecţi celebri sau de persoane obișnuite. Preferinţa pentru eclectism, care era în vogă la vremea aceea, a fost înlocuită pentru noul stil naţional, mult mai grăitor pentru valorile poporului român.

Stilul a acaparat domenii diverse, de la clădiri administrative locale, la construcţii din investiţii publice, case de oraş sau conace.

Stilul are trei etape definitorii:

• Neoromânesc timpuriu sau etapa de formare (1886-1906): bogat ornamentată. Promoterii au fost arhitecţii Ion Mincu, Ion N. Socolescu şi Grigore Cerkez.
• Neoromânesc matur sau perioada de consolidare (1906 – sfârşitul anilor 1920): stilul şi-a atins apogeul în aceşti ani, sub arhitecţi precum Petre Antonescu, Cristofy Cerkez sau Nicolae Ghica Budeşti.
• Neoromânesc târziu (sfârşitul anilor 1920 – 1947): condus de arhitecţi pregătiţi la Bucureşti (Statie Ciortau sau Alexandru Zagoritz), acesta începe să fie influenţat de noi curente precum art deco sau modernism. Odată cu instaurarea comunismului, acesta dispare complet. Aşadar, stilul neoromânesc încheie cea mai frumoasă perioadă istorică a României.

Stilul neoromânesc: caracteristici

Deşi neoromânescul a împrumutat motive şi ornamente specifice altor stiluri, acestea nu au fost niciodată copiate mecanic sau mărite la scară. De asemenea, atât Ion Mincu, cât şi restul arhitecţilor, au căutat o estetică care să le permită să se folosească de materiale locale şi tehnici de construcţie tradiţionale.

Principala sursă de inspiraţie pentru clădirile neoromâneşti este „cula”, un tip de casă fortificată construită în Oltenia. Aceasta aparţinea micii boierimi sau țăranilor înstăriţi şi a apărut în cea de-a doua jumătate a sec. XVII. Este elementul care deosebeşte stilul neoromânesc de alte stiluri, prin aspectul său de turn cu rol de apărare împotriva atacurilor otomane.

Din stilul brâncovenesc se împrumută mai multe elemente: arcadele trilobate (iubite în special de către Ion Mincu), pridvoarele, coloane, arce sau diferite ornamente vegetale.

Aspectul aerisit al arhitecturii neoromâneşti se datorează elementelor inspirate din arhitectura populară românească. Regăsim astfel foişorul, stâlpii de lemn, ţigla ceramică sau acoperişul folosit în faţadă ca element decorativ. Pe lângă elementele sculptate din lemn, se împrumută şi cromatica veselă a detaliilor.

Forma acoperişului este o altă caracteristică a stilului neoromânesc. Inspiraţia provine din stilul arhitectural moldovenesc combinat cu cel gotic, unde acoperişurile erau înalte şi înclinate. Tot de la el preia şi elemente de ceramică smălţuită colorată, cum ar fi friza de deasupra ferestrelor sau deasupra arcelor porticului de la intrare.

Construcţii reprezentative

1.Casa Lahovary, Bucureşti (1886)

Casa Lahovary proiectată de Ion Mincu pentru generalul Lahovary este una din clădirile reprezentative ale stilului, prima de altfel. Aflată astăzi în curtea spitatului Cantacuzino din Bucureşti, ea este un glosar de elemente reinterpretate din arhitectura românească tradiţională. Acestea devin ulterior motive recurente în arhitectura lui Mincu, și sunt reprezentative pentru stilul neoromânesc.

Accesul în clădire se face printr-un pridvor decorat cu stâlpi sculptaţi din lemn şi arce trilobate, elemente preluate atât din arhitectura populară, cât şi din stilul brâncovenesc. Farmecul intrării este dat de friza colorată din teracotă—banda ornamentată aflată deasupra arcelor. Aceasta cuprinde motive vegetale şi zoomorfe. Butonii aplicaţi pe faţadă redau roza cu opt braţe, o inspiraţie din tradiţia creştină.

Se poate observa şi acoperişul cu panta înclinată şi ştreaşina proeminentă, care pe lângă rolul evident de protejare al clădirii, au şi un rol decorativ în ansamblul faţadei.

2.Bufetul de la şosea, Bucureşti (1892)

Clădirea denumită „Bufetul de la şosea” a fost iniţial concepută de Ion Mincu ca un proiect destinat pentru Expoziţia Internaţională de la Paris. Din motive financiare, nu a mai ajuns la Paris, dar a fost ulterior construită în Bucureşti. Azi găzduieşte restaurantul „Doina” şi poate fi găsită pe şoseaua Kiseleff.

„Cula” reprezintă sursa principală de inspiraţie. Masivitatea specifică acestui tip de construcţie se poate observa în modul în care este alcătuită volumetria, cu pridvorul de acces sub forma unui bastion fortificat menit parcă să apare clădirea de atacuri. Întâlnim şi aici stâlpi sculpaţi din lemn şi arcade trilobate, iar friza ceramică şi butonii decorativi sunt chiar mai impunătoari decât la casa Lahovary.

3.Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu”, Bucureşti (1912)

Deşi titlul institului poartă numele arhitectului care a dat startul stilului neoromânesc, aceasta a fost proiectată de discipolului acestuita, Grigore Cerkez. Construită între anii 1912-1927, clădirea conţine numeroase elemente inspirate din stilul brâncovenesc, cum ar fi loggia de la etaj de pe faţada principală, motivele ornamentale, arcadele trilobate sau coloanele sculptate. Portalul spectaculos de pe faţada principală este inspirat din stilul moldovenesc, dar şi gotic.

4.Şcoala Centrală de Fete, Bucureşti (1894)

Proiectată tot de Ion Mincu, clădirea a fost concepută ca un institut de învăţământ destinat fetelor din Bucureşti. Se află pe strada Icoanei, nr 3-5 şi în prezent găzduieşte Colegiul Naţional „Şcoala Centrală”.

Se remarcă prin curtea interioară dreptunghiulară, gândită ca o incintă mănăstirească, şi împodobită cu elementele specifice stilul neoroâmnesc: stâlpi sculptaţi, arcade trilobate, elemente decorative colorate din ceramică. Ea aminteşte şi de curtea interioară a Bisericii Stavropoleos, construcţie restaurată tot de Ion Mincu.

5. Casa pe Autostrada Soarelui (2019)

Stilul neoromânesc este construit şi astăzi în România. Deşi este reinterpretat pentru a se potrivi vremurilor mult mai moderne, acesta încă păstrează elementele care l-au defenit. Acesta este şi exemplul unei case construite pe Autostrada Soarelui.

Exteriorul este în stil neoromânesc, fără a fi însă  încărcat de detaliile colorate şi extravagante întâlnite la Casa Lahovary. Este prezentă prispa cu ale sale coloane şi arcade, soclul înalt ce dă un aspect masiv casei şi diferite elemente sculptate din lemn. Faptul că este amplasată în apropierea unei păduri şi unui lac, o aduce și mai aproape de stilul brâncovenesc, care se lega foarte mult de siturile pe care erau amplasate construcţiile. La interior, casa este amenajată în stil modern.

Alte clădiri reprezentative care pot fi vizitate şi astăzi:

• Vila „Nicolae Minovici”, Bucureşti – arh. Cristofy Cerkez (1905)
• Primăria Capitalei, Bucureşti – arh. Petre Antonescu (1910)
• Castelul Cantacuzino, Buşteni – arh. Grigore Cerkez (1911)
• Palatul Vama Poştei, actualul sediu IGPR – arh. Statie Ciortan (1926)
• Fosta bancă de investiţii Marmorosch Blank – acum hotel, Bucureşti – arh. Petre Antonescu
• Muzeul de Artă Naţională, Bucureşti – arh. Nicolae Ghica Budeşti (1912-1939)
• Muzeul Naţional al Ţăranului Român, Bucureşti – arh. Nicolae Ghica Budeşti (1941)

Cum deosebim stilul neoromânesc de stilul brâncovenesc

Deşi la prima vedere, cele două stiluri par a fi identice, sunt câteva criterii importante care le deosebesc:

• Perioada de apariţie: stilul brâncovenesc s-a dezvoltat la finalul secolului XVII, ca stil naţional pentru principatul Valahiei. Stilul neoromânesc apare la sfârşit de secol XIX, acest fiind expresia identităţii naţionale a noului stat român independent.
• Tipuri de clădiri: stilul brâncovenesc se regăseşte preponderent în arhitectura religioasă, singura care a dăinuit de-a lungul timpului. În schimb, stilul neoromânesc este cel mai întâlnit în construcţiile civile, instituţii publice, vile, conace sau castele. Acesta era iubit de către populaţia înstărită din perioada respectivă.
• Inspiraţie: stilul brâncovenesc combină elemente specifice tradiţiilor locale bizantine şi otomane, cât şi elemente din arhitectura tradiţională a Ţării Româneşti. În schimb, stilul neoromânesc combină elemente specifice stilului brâncovenesc cu cele ale stilului moldovenesc şi al arhitecturii etnografice din toată ţara, nu doar zona de sud a României.
• Detalii: deşi neoromânescul împrumută detalii decorative de la brâncovenesc, acesta diferă prin folosirea ceramicii şi a teracotei colorate pentru a reda motivele ornamentale. De asemenea, faţadele clădirilor în stil neoromânesc sunt mai puternic decorate decât cele în stil brâncovenesc. Acoperişul joacă și el un rol important din punct de vedere estetic. De asemenea, simetria clădirilor (specifică brâncovenescului) este ruptă de anexe cu aspect masiv, de turn de apărare.

Foto: Wikipedia, Pinterest