O asociație a renovat și amenajat școala veche a unui sat și o casă tradițională, pentru un retreat cultural

Plasat aproape de „granița” brașoveană a Buzăului, Centrul de Artă Aluniș se numără printre locurile care îmbină cultura și turismul: aici, oamenii vin la retreaturi sau în tabere, participă la concerte sau pot admira și cumpăra obiecte create de artiștii locali.

Iulia Sîrbu a fondat asociația non-profit Centrul de Artă Aluniș în 2020. A luat decizia după un an sabatic, pe care și-l luase după 18 ani de muncă. „Am ajuns în zonă pe urmele străbunicilor. Am o casă de vacanță a părinților, unde, acum patru ani, am venit să las niște cărți. Plănuiam să stau două săptămâni, dar s-au transformat într-un an și jumătate”, povestește Iulia. Înainte, planifica și gestiona campanii de comunicare și marketing pentru companii multinaționale și putea număra peste o mie de evenimente organizate în țară și în străinătate.

Asociația a preluat fosta școală din sat, abandonată de peste zece ani, pe care a renovat-o și a recondiționat-o. Este locul în care organizează expoziții – până în prezent, au expus 11 artiști din zonă sau care s-au inspirat din frumusețile și tradițiile buzoiene. „Organizăm multe concerte și avem eveniment în fiecare sâmbătă. Muzică folk, tradițională sau arhaică românească”, explică Iulia. Printre artiștii care au cântat la Aluniș anul acesta se numără Emeric Imre, Arhaic sau Iarba fiarelor. Zona crește în popularitate prin numărul tot mai mare de turiști care o vizitează și participă la evenimente, însă asociația încurajează turismul sustenabil. Caută oameni care doresc să contribuie la creșterea comunității, și totodată să fie în armonie cu natura.

Școala de olărit reflectă al doilea obiectiv al asociației, de a revigora tradițiile. „În Buzău, ceramica are o tradiție de câteva mii de ani. Din păcate, s-a pierdut, odată cu dispariția fizică a ultimilor olari. Noi o revigorăm printr-o metodă nouă, printr-o abordare modernă”. La Aluniș se dorește formarea profesională a tinerilor din grupuri defavorizate, care pot deveni meșteșugari, sub îndrumarea artiștilor rezidenți, care și creează pentru centrul de artă.

Casa de oaspeți: spațiu de introspecție și de meditație

Spațiul de retreat despre care pomeneam este într-o casă veche, buzoiană, renovată anul trecut. „Ne-am dorit un spațiu care să invite și la introspecție, și la meditație. Camerele sunt un pic monahale. Nu există televizor și cuvântul de ordine este simplitatea”, descrie Iulia. Toate materialele folosite sunt naturale. Casa a fost reconstruită combinând piatra și lemnul, pentru izolație au folosit vată bazaltică, iar pentru acoperiș, șindrilă. Găsirea unor meșteri șindrilari a fost o provocare, pentru că în zonă nu sunt foarte mulți. Inaugurată în iulie 2021, funcționează drept casă de oaspeți și reprezintă o sursă importantă de venit, din care asociația finanțează construirea Școlii de olărit.

Meșterii șindrilari s-au găsit, în cele din urmă, în Prahova, la Cerașu. „Tot în zona de munte, dar în celălalt județ”, râde Iulia. După un an și jumătate de șantier, a mai acumulat experiență și a mai identificat câțiva meșteri, însă toți sunt foarte solicitați. „Cei care sunt pricepuți la șindrilă sunt și buni tâmplari, așa că sunt ocupați cu tot felul de lucrări indirecte.” Iulia a învățat că șindrila se face iarna, iar când meșterii nu au de lucru stau în atelier și cioplesc. La o casă ar intra între 30 000 și 50 000 de bucăți, așadar manopera este copleșitoare. „Cred că și asta este o formă de meditație – să stai și să cioplești șindrilă, luni în șir.”

Asociația a colaborat cu o echipă din care făceau parte patru șindrilari, unul dintre ei fiind cel care cunoștea meșteșugul. O altă echipă, compusă din șase persoane, va lucra la Școala de olărit, clădire care urmează a fi acoperită tot cu șindrilă. „Aud despre proiecte de șindrilă produsă industrial, pe bandă rulantă”, povestește Iulia. „Sper să le iasă, fiindcă este o idee bună. Problemele apar la materia primă. Pentru șindrilă ai nevoie de lemn rezistent, de exemplu de stejar.”

Șindrila, vedeta caselor cu specific buzoian

Pentru că Iulia Sîrbu a descris casa originară drept „bătrânească” și „specifică Buzăului”, am întrebat-o cum ar defini acest specific. Am aflat că o casă tradițională buzoiană de munte este acoperită cu șindrilă sau șindriliță – mai precis, îmbrăcată în lemn. S-a decis păstrarea decorațiunilor exterioare integral, chiar dacă acestea nu erau în cea mai bună stare. Nu au putut păstra ușile sau ferestrele, aflate într-un stadiu avansat de deteriorare. „Le-am refăcut după aceeași metodă și tehnică tradiționale, din lemn lucrat manual, cu geam dublu de sticlă.” Ca variantă de încălzire pe timp de iarnă au ales-o pe cea mai ecologică și folosesc o pompă de căldură.

Pentru instalațiile sanitare, au găsit soluții proprii, „În primăvară ploua în fiecare zi, așa că nu puteam stabiliza fosa în sol. Am reușit, într-un final. Pe proprietate există și două fântâni, pe care le dirijăm spre un bazin de apă, apă care este ulterior filtrată printr-unul dintre cele mai sofisticate sisteme”, explică Iulia. Pentru că apa din zonă este extrem de dură, au cumpărat o întreagă instalație de filtrare, fiindcă altfel apa ar fi stricat pompa.

Au lucrat cu reprezentanții din România ai NIBE pentru partea tehnică. Aceștia au un partener în Buzău, cu care au colaborat pentru încălzirea prin pardoseală. Casa de oaspeți a avut, inițial, un buget de 100.000 de euro, buget despre care Iulia spune că a fost depășit copios. Lucrările au fost plătite din propriu buzunar, din economiile sale, dar și dintr-o finanțare europeană. În 2020, a obținut un grant în valoare de 70 000 de euro. Investiția totală a fost dublă, așadar de 200 000.

Cel mai mult au costat finisajele – și mai ales instalațiile, adică șapte băi, încălzirea prin pardoseală și pompele. Suma a acoperit, însă, ansamblul proiectului: „De la început până când am dat drumul, inclusiv notariatul, arhitectura, designul, ceștile și paharele. Avem apă caldă și avem internet. Ce nu avem sunt telefoane și semnal GSM.”

Decorul interior este semnat de Alina Alexe

În 2015, când locuia și muncea încă în București, Iulia Sîrbu a văzut într-o revistă niște imagini cu casa Alinei Alexe. Când a demarat proiectul casei de oaspeți, nu avea un plan de arhitectură, însă știa că voia să găsească „tipul sau tipa care făcuse casa aia”. Nu știa însă cum să caute și nici pe internet nu găsea nimic, însă cam în aceeași perioadă designerul a luat un premiu, tocmai pentru proiectul respectiv. „Eu urmăream pe Instagram contul și așa a apărut casa pe care o căutam. I-am scris Alinei, i-am zis că nu am proiect de casă, nu am nimic, dar vreau să lucrăm împreună”, povestește Iulia. Prin Alina Alexe a găsit și arhitecta cu care a colaborat, iar după un an a început și partea de decorațiuni interioare. „Alina a înțeles perfect conceptul și l-a tratat ca fiind al ei. Nu a fost nevoie de briefuri, iar eu cred că tărie că, în domeniu, trebuie să existe chimie între client și designer”, își aduce aminte Iulia.

Pentru decor, au folosit multe obiecte din zonă, cumpărate sau primite din comunitate. Iulia a vizitat case și a achiziționat țesături de la femeile din localitate, pe care le-a folosit unde s-a putut. „Cam tot ce este tradițional, țărănesc, oamenii tind să dea la o parte. Dar se bucură când cineva folosește lucrurile de la bunici, le conservă, le pune în valoare. Pe noi ne-au vizitat mulți oameni din sat, să vadă casa. Le-au dat lacrimile, spuneau că se simt ca la bunica”, adaugă Iulia.

Compromisuri: cum eviți betonul și izolarea cu polistiren

În ceea ce privește experiența de construire/reabilitare, nu are element de comparație, fiindcă nu mai fusese implicată într-un asemenea proiect, înainte. „Am avut mereu alternativa oferită de constructor, alternativa obișnuită”, explică ea. Pentru Școala de olărit, până să pornească lucrările, a purtat mai multe discuții cu diverse echipe. Toți îi sugerau să toarne ciment. Ea își dorea piatră și lemn.

„Laitmotivul constructorului român este betonul”, râde Iulia. La Aluniș, însă, a păstra ideea de natural, de casă care respiră. Pentru Școala de olărit, planul este să arate ca o casă boierească, pe două niveluri. A învățat să facă și compromisuri: folosește un tip de BCA cu un indice termic bun, care nu obligă la izolații suplimentare. Este foarte bucuroasă pentru că producătorul, dornic să susțină comunitatea, i l-a oferit gratuit.

Se bucură de fiecare dată când intră o persoană în casă, iar reacția este wow. Locul în sine este special, în mijlocul unei poieni. Lângă centru începe o pădure de câteva zeci de kilometri, e ca și cum am fi pe altă planetă”, descrie ea. „Aici ai un somn profund, poluarea nu există, iar cerul e mai limpede. Dacă nu este înnorat, se vede Calea Lactee.”