Carantină în familie: cum e să locuiești din nou cu ai tăi

Coronavirusul ne-a schimbat tuturor viețile. Unii dintre noi au plecat din București și s-au întors, din nevoie de sprijin financiar sau emoțional, în orașele natale. E sau nu ușor să revii la casa părintească? Răspunsurile vin de la cei care au făcut asta.

Viața noastră s-a schimbat peste noapte. Reperele pe care le aveam – de la veniturile financiare la întâlnirile cu prietenii – s-au topit sub amenințarea coronavirusului SARS-CoV-19. Unde te refugiezi când e dificil să-ți mai plătești chiria sau nu vrei să stai singur-cuc între patru pereți? Pleci la mama.

Cum am ajuns înapoi acasă

Pe 31 martie 2020, conform datelor oferite de Ministerul Muncii și Protecției Sociale, în România erau 5.607.151 de angajați. Pandemia i-a lăsat pe mulți fără job, chiar dacă au chirii sau rate de plătit. Peste 1 milion de contracte de muncă au fost suspendate și peste 200.000  încetate. În cazul suspendării, angajații intră în  șomaj tehnic și primesc 75% din salariu.

Pandemia a lovit și în freelanceri, mai ales în domeniul cultural. Dinainte să se instaureze carantina totală, regizorul Radu Afrim a scris o postare pe Facebook prin care îi ruga pe cei care au cumpărat bilete la spectacolele lui să nu ceară banii înapoi dacă au această posibilitate, fiind o modalitate prin care tinerii actori independenți pot fi susținuți. Inițiative precum cea a Centrului Ceh de a da voce problemelor cu care se confruntă sectorul independent sunt binevenite. Incertitudinea financiară e singura certitudine (sic!) pe care o au momentan atât angajații din mediul privat sau public, cât și liber-profesioniștii.

Mergem înapoi ca să mergem înainte

Eu am plecat acasă la ai mei, în Târgoviște, în urmă cu cinci săptămâni, pe 11 martie. În București stau singură într-o garsonieră. Anticipând cumva că, la un moment dat, nu vom mai putea ieși din casă, am hotărât să merg acasă. Gestionez bine locuitul singură, dar în condiții în care viața e „normală” și mă pot vedea des cu prietenii. Să fi rămas total izolată în garsonieră nu suna prea ofertant.
La Târgoviște am o curte mică și m-am gândit că aerul mă va ajuta să trec mai ușor prin această perioadă de carantină. Am o relație tare bună cu ai mei, mai degrabă prieteni, decât clasicul raport părinte-copil. Vin acasă cam o dată la două trei săptămâni (în weekend) și nu m-am dezobișnuit să locuiesc cu ei. Dar asta nu înseamnă că nu-mi lipsesc obiceiurile de la București: să mă uit la Morning Glory când mănânc (acum luăm mereu masa împreună), să fac dușuri lungi, să ascult muzică oricând vreau, să-mi administrez insomniile cu ture prin cameră sau pur și simplu să stau eu cu mine. Lucrez de acasă – presă – și împart masa din bucătărie cu tata, eu cu laptopul meu, el cu al lui. Îmi place să-i spun că e colegul meu de birou. E o experiență nouă, de care încerc să mă bucur cât de mult pot, chiar dacă uneori simt că mă cuprinde disperarea.

Am stat de vorbă cu alți șase tineri care s-au dus acasă la părinți și i-am întrebat cât de ușoară sau de grea e readaptarea. Iar un psiholog ne-a dat explicat în ce constă acest proces și ne-a dat câteva sfaturi despre cum să facem să comunicăm mai bine cu ai noștri. Și să ne păstrăm întregi la minte.

Un loc unde să te cuibărești

Lorena Luchian (29 de ani) a plecat din orașul natal acum zece zece ani. „Am luat decizia asta c-am vrut să mă fac actriță”, mărturișește ea. Pentru că nu mai sunt spectacole în perioada asta, s-a întors acasă, în Pașcani. Lorena nu vede locuitul cu mama ei ca pe o readaptare, fiindcă nu e ceva pe termen lung. „Sper ca molima să nu dureze până-n 2022”, spune ea. În schimb, obișnuința de a sta singură atâta vreme a adus cu sine o listă de tabieturi și capricii care nu se integrează la fel de bine în casa părinților. „Dimineața, eu sunt obișnuită să îmi beau cafeaua și să fumez, iar mama nu mai fumează, lucru care o deranjează,” povestește actrița.

Lorena recunoște că mai apar și conflicte, din simplul motiv că părinții văd viața în mod diferit. „În timp ce noi, generația 90-istă am învățat să trăim în prezent, să ne bucurăm de ce avem și să fim ok cu faptul că la 30 de ani nu suntem căsătoriți și încă ne gândim dacă vrem să ne păstram job-ul sau să-l schimbăm, părinții sunt old schooled și văd chestiile astea ca pe o stigmă,” mai adaugă Lorena. Dar spune că înțelege această grijă reală a părinților. Îi lipsește intimitatea, însă faptul că are un loc unde să se întoarcă și să se cuibărească mereu – acasă la mama -, o ajută să-și mențină echilibrul în zilele astea.

Recuperăm timpul pierdut

În luna ianuarie, Sorina Coman (23 de ani) locuia deja de patru ani și jumătate în Londra – trei de facultate și unul de muncă. Tot cam pe atunci, luase decizia de a încheia socotelile cu viața din Marea Britanie și de a se întoarce acasă, în Târgoviște. A sosit în țară pe 13 martie, când izbucnise și aici epidemia. Mai întâi, ca măsură de precauție, a stat două săptămâni în autoizolare într-un apartament mai vechi al familiei sale și abia apoi a mers acasă la ai săi. Sorina spune că readaptarea alături de părinți nu e grea, pentru că o privește ca pe o recuperare a timpului în care venea acasă doar câteva zile pe an. „Cred că era ceva după care tânjeam,” spune Sorina, care până acum nu a avut niciun moment de tensiune cu părinții. „Locuitul cu ai mei e ca o experiență nouă pe care nu am mai trăit-o de la 18 ani.” Dacă pandemia asta nu apărea, Sorina plănuia să-și găsească o chirie în oraș și să înceapă un job aici, dar până trece totul se bucură de momentele în care stă la soare în curte împreună cu mama și sora ei.

Negocierea intimității

Ruxandra Pătrașcu (27 de ani) este freelancer – scrie, face cercetări sau imaginează proiecte. „Pandemia nu m-a fugărit la mama acasă, ci m-a surprins aici”, spune ea. Pentru că lucra la un proiect local, Ruxandra se afla în vizită la părinți. Ulterior, a venit ordonața militară și nu a mai fost cale de întoarcere în București. Ruxandra a plecat din Cluj acum cinci ani și de atunci a mai împărțit cu ai ei doar câteva luni. „Readaptarea s-a dat între negocierea intimității și a stărilor. Săptămâna asta s-a întâmplat inevitabilul și am urlat la tata cu aceeași voce din liceu”, povestește Ruxandra. Dar dincolo de o posibilă refulare a tensiunii acumulate, ea spune că în luna asta s-au putut revedea perfect unii cu alții, cu dragoste și crăpături, cu tensiuni și tabieturi mai puțin îndrăgite, cu încălcarea limitelor sau învățarea unora noi. „Dar la finalul zilei sunt mai liniștită să fiu cu ei și cu cățeaua noastră.” Plus de asta, apare și recunoștința unui timp petrecut cu ai ei, de care nu știe cum ar fi avut parte altfel. „Să mâncăm de atâtea ori așezați la aceeași masă, să fumăm în aceeași bucătărie îngustă, înșiruiți până în balcon, să jucăm rumy și să pierdem aproape de fiecare dată în fața tatei.” 

Pandemia aduce cu sine greutăți financiare pentru mulți oameni. Până acum, părinții Ruxandrei nu au vrut să accepte bani de la ea. Recunoaște că nu se simte confortabil cu asta și plănuiește să ajungă la aprozar în orarul de carantină. „Vedem ce se va întâmpla cu salariile în perioada următoare, totul e o readaptare acum,’’ încheie Ruxandra.

Plăcuta provocare

Pentru că locuia departe de Pitești și i-ar fi fost greu cu naveta la liceu, Elena Turturică (21 de ani) a plecat de acasă la 14 ani. Ulterior, a dat la medicină și s-a mutat în București. Fiind despărțită de părinți de vreo opt ani și vizitându-i doar în weekend sau de Sărbători, Elena recunoaște că locuitul din nou cu ei este o provocare. „Stând singură, îmi făceam obiceiurile cum mă avantajau pe mine, acum trebuie să mă reobișnuiesc cu programul fiecăruia, să mă mulez după toți membrii familiei și să am răbdare mai multă, spune ea.” Se străduiește să se pună și în pielea părinților și își dă seama că și ei trec printr-o situație similară în zilele astea. E conștientă că sunt mereu acolo pentru ea și au grijă să o asculte de fiecare dată. „Cred că este mult mai bine să stai lângă persoanele dragi în aceste clipe și să profiți la maximum de ocazia asta,” spune ea. Și iubitul ei, Alexandru Rotariu, tot student la Medicină, doar că-n anul șase, s-a întors acasă la Pitești.

„Nu e niciun inconvenient să locuiesc din nou cu ai mei, temporar, și nici tensiuni nu au apărut de când am revenit acasă,” spune Alexandru, care crede că locuitul cu părinții, pe o perioadă determinată, poate fi un prilej bun pentru nostalgici.

O clipă de apropiere

Și Emanuel Voinea (24 de ani) vede întoarcerea acasă ca pe un prilej de apropiere de cei dragi. „Cred că izolarea asta de lumea din jur e o apropiere de cei dragi nouă și este un moment în care învățăm să prețuim mai mult ce avem de fapt,” spune el într-o notă optimistă. Obișnuia să-i viziteze destul de des pe ai lui, în weekenduri, și spune că au o relație foarte bună, așă că mai ales acum nu e cazul de supărări sau tensiuni. Cât despre împărțirea banilor, „știm cu toții cum e la părinți: cheltuielile sunt suportate în mare măsură de ei,” adaugă acesta. În zilele asta, pentru că are mai mult timp liber, lucrează la disertație.

Recomandările specialistului

Nicoleta Radu, psihoterapeut și psihanalist în formare, ne explică ce se întâmplă cu noi când ajungem, din nou, în sânul familiei și ne îndeamnă să alegem calea cooperării și a înțelegerii.
Întoarcerea acasă la părinți, mai ales într-o perioadă stresantă și restrictivă, din punct de vedere social și profesional, poate crea confuzie și conflicte. „Pe de o parte, tinerii care au ales să revină acasă zilele astea vor simți nevoia de cuib, de protecție, pe care părinții au asigurat-o dintotdeauna; pe de altă parte, se vor confrunta cu nevoia de libertate sau eliberare și de exprimare a propriei personalități”, explică Nicoleta Radu.

În opinia ei, reobișnuirea acasă atrage câteva dileme:

• Cum fac să rămân eu, persoana pe care am construit-o de la plecarea de acasă?
• Ce e important să aduc în relația cu părinții mei?
• Ce m-ar ajuta să-mi ofere ei în aceste momente?
• La ce sunt dispus să renunț?
• Ce sunt pregătit sau pot învăța să ofer?
• Sunt dispus să accept ce sunt părinții, de data asta într-un mod matur?
• Care sunt temele mele interioare, care mă tentează să le aduc în discuție cu ei?
• Casa aceasta e casa mea, ca un port la care mă întorc pentru a mă redefini și a mă încărca emoțional? Îmi face plăcere să revin aici?”

Dar indiferent de tipul și de gravitatea dilemelor, cheia este cooperarea, care trebuie să vină din ambele părți. Dacă cineva din familie nu e pregătit sau nu știe cum să facă pașnică această conviețuire, atunci nu ai cum să eviți tensiunea. Însă, aceasta poate să aibă și un rol benefic. „Pot afla unul despre altul lucruri niciodată spuse, niciodată exprimate. Iar dacă sunt dispuși să se îngăduie unul cu altul, atunci există șanse de armonie. Rețete general valabile nu există, căci e bine să ținem cont că nu există adevăr general valabil. Fiecare dintre noi știe, instinctiv, ce e mai bine pentru el și cum e mai bine să se păstreze, ca refuz sau dorință de schimbare în bine. Până la urmă, despre cine suntem e vorba în tot contexul, iar bunătatea și înțelegerea dintre noi sunt o prioritate”, completează psihoterapeuta.

Nicoleta Radu consideră că unui tânăr, căruia i s-a creat și respectat spațiul propriu încă din copilărie, nu-i va fi greu să se reintegreze, pentru că părinții vor avea aceeași atitudine. „Am rămas plăcut impresionată să constant că, unii dintre colegii mei masteranzi care s-au întors acasă, și-au găsit locul și le este bine alături de părinți și de animalele de companie” , încheie Nicoleta Radu.