Pățaniile incredibile ale motanului Toby: câte vieți poate să mai aibă o pisică de apartament

Prin câte poate trece un motan și încă să scape cu toate cele nouă vieți? Toby, motanul meu de apartament, a trecut prin trei episoade dificile care i-au pus viața în pericol. Însă, cu noroc, a scăpat cu bine din toate. Iată povestea lui și pățaniile incredibile ale unei pisici de apartament.

Pe Toby îl am de vreo șapte ani. E un motan de rasă comună, sau europeană, așa cum îl alintă veterinarii, bălțat, așa cum îmi place mie să îl alint. Adică are blana în nuanțe de alb și negru, cu ochi mari și verzi la purtător. Ceea ce îl diferențiază între alți motani comuni e greutatea lui, un pic cam peste medie – ceea ce, vei afla, i-a cauzat probleme -, și faptul că are o personalitate de om stinger și introvertit, dar care e mereu activat de clinchetul deschiderii unei conserve cu mâncare umedă. 

Pe Toby l-am adoptat fără să îl adopt, de fapt. A intrat direct în viața și în casa mea și a rămas acolo ca o parte care a umplut un gol de care nu știam. Era mic și costeliv când l-am luat în brațe, miorlăia din toți rărunchii pentru ceva, orice, și voia toată atenția mea.

O fostă iubită l-a găsit în tomberoanele de la Casa Presei. Oamenii de acolo știau că o pisică cu alb și negru umblă prin resturile lor. Era una dintre pisicilor locului. Tipa asta s-a trezit cu el în mașină și în niciun chip nu s-a mai dat plecat. Să mai zică cineva că pisicile nu-și aleg oamenii. Cum ea nu putea să îl țină, Toby, pe vremea aia doar Pisică, a ajuns în apartamentul în care locuiam undeva prin cartierul Titan. De atunci și până acum am schimbat împreună cu el trei case, trei gagici și am trecut cu el și prin trei pățanii mari și late. 

Statistici: românii sunt mari iubitori de pisici

În România, statisticile zic că ar exista undeva la 4,3 milioane de animale de companie care sunt, ai ghicit, pisici. În comparație, deși e una nefirească, pe celebra insulă japoneză Insula Pisicilor există de șase ori mai multe pisici decât oameni. Numai că insula e depopulată masiv, cu doar 15-20 de rezidenți. Nici cu Istanbul, o altă capitală pisicească, nu ne putem compara. Acolo nu există un număr estimativ al pisicilor, se știe doar că pe lângă locuitori trăiesc, efectiv, „câteva sute de pisici”. Astfel că, la nivel european, România e una dintre țările unde într-o gospodările există cel puțin o pisică. După noi urmează, Letonia și Ungaria pe podium. Iar la coada clasamentului sunt Grecia și Spania. 

Interesant, nu? Cine ar fi crezut că suntem o nație de iubitori de pisici. În orice caz, statistica asta e întărită de un alt fapt. După perioada pandemică, un raport a arătat că jumătate dintre familiile care aveau deja o pisică au mai adoptat încă una. 

Revenind la povestea mea, ca oricare alt stăpân de pisică, am învățat lucrurile din mers. Ce mâncare uscată să îi dau, cât de frecventă să fie hrana umedă, cât și ce treat-uri să îi ofer, ce apă să bea, ce nisip i se potrivește. Numai că procesul meu de învățare pentru a fi „cat dad” a venit la pachet și cu provocări și pățanii de tot felul. 

Pățaniile unei pisici de apartament: a căzut de la etajul șase

Mă mutasem într-un apartament nou, tot prin Sectorul 3, însă prin zona Piața Trapezului. Stăteam cu un coleg de facultate cu care stătusem și în cămin. Iubitor de pisici la rândul lui, așa că n-a avut o problemă ca Toby să stea în apartament. 

Cum pe timp de zi soarele bătea foarte puternic pe fațada blocului, seara aveam obiceiul să las larg deschis unul dintre geamurile de la bucătărie, ca să răcoresc casa. Nu aveam plasă la geam, iar Toby nu dădea semne că ar fi interesat să exploreze un spațiu nou. A înțeles, cumva, stând pe pervazul interior, că se află la o înălțime mare, pentru că apartamentul se afla la etajul șase, așa că nu a părăsit incinta. 

Sfat: nu te baza pe intuiție și nici pe instinctele mereu schimbătoare ale unei feline. Orice colț, orice ungher, orice spațiu, orice cutie și orice intrând e, pentru o pisică, un nou prilej de a explora. Intuiești unde bat acum. Sigur că fereastra larg deschisă a fost un motiv bun pentru Toby să vadă lumea din exterior. Numai că, fiind seară, iar pervazul exterior fiind îngust, Toby a căzut în gol de la etajul șase pentru că nu a avut cum să facă stânga împrejur. 

Am remarcat că timp de vreo oră niciun mieunat nu a încântat casa. Deși remarcasem un „buf” de nicăieri, căruia nu i-am dat importanță. „Toby! Unde ești?”. Nimic. Nici clinchetul de conservă nu l-a scos de la iveală. Panică. Am scotocit toată casa. Nimic. La fel și pe casa scării. Am coborât și în curtea blocului. Nimic. Am refăcut mental ultimul traseu în care l-am văzut prin casă. Și toate indiciile duceau către fereastră. Descurajat, am zis să îl mai strig o dată la geam. „Toby!” Un miau stins s-a auzit din tufele grădinii interioare. 

Am coborât într-un suflet. Cât de rănit era? Unde se ascundea? L-am chemat odată ajuns în curte, însă primele două dăți a ezitat. Abia la a treia strigare a ieșit timid din ascunzătoare și a venit spre mine.

Spre surprinderea mea, motanul avea o mică zgârietură pe nas, dar niciun membru rupt, nicio urmă de sânge. Ajuns înapoi în apartament s-a comportat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. A mâncat o conservă, și-a făcut loc în patul meu și viața i-a mers înainte. Aparent, nu-și pierduse niciuna dintre cele nouă vieți. Pe zi am constatat că norocul lui a avut de-a face cu un capac care i-a atenuat căderea. Așa pisică, așa noroc! 

Pățaniile unei pisici de apartament: a făcut pietre la rinichi

A doua lui mare cumpănă a fost mai gravă. Și a avut de-a face cu ușoara mea neglijență în ceea ce privește îngrijirea lui. Motanul crescuse. Destul de mult. Luase în greutate, mai ales după ce l-am castrat. În dieta lui îi inclusesem o conservă de mâncare umedă în fiecare zi. De calitatea apei nu mă prea preocupam însă. Se golea bolul, îl umpleam imediat – atenție! – de la robinet. Mare greșeală. 

Într-o altă vară, am observat că Toby nu mai mănâncă niciun fel de mâncare și bea doar apă. Iar în timp ce bea apă mârâie destul de pregnant. Ca mai apoi, când folosește litiera, să mârâie și mai rău. Motanul nu mai urina. Aveam să aflu de la veterinarul lui că „e blocat”. Adică cum? Adică are pietre la rinichi, organul nu mai filtra corect apa și substanțele nocive, iar totul se depunde pe uretra lui, care se blocase. Grav! 

Analize de sânge și de urină, internare, implantat sondă prin care poate să urineze, schimbat dieta complet, trecut pe apă filtrată. Cam așa aș descrie sistematic procesul vindecării lui Toby de depunerea de pietre. A fost dureros și pentru mine și pentru partenera mea să îl vedem așa, dar mai ales pentru el. 

În prezent, motanul bea doar apă filtrată, are parte de mâncare uscată doar de tip „veterinary”, iar mâncarea umedă e un treat ocazional. Lecția învățată de mine? Tratează animalul de companie cum te tratezi pe tine. Altfel riști să îl pierzi înainte de vreme. 

Pățaniile unei pisici de apartament: viața cu rinită alergică

Ce-ar mai putea lipsi din acest combo? Încă o problemă, deci încă o pățanie. Toby mai are acum doi frați „vitregi”, pisicile partenerei mele, cu care împarte casa, cu Măli și cu Dili. O femelă tânără cu blană neagră și un motan tot negru, de-o seamă cu el. Pe rând, cei doi au început să strănute. Tare și uneori în serii consecutive. În cazul lor, o mică alergie le-a declanșat strănutul. „Cum ar fi să aibă și Toby?”, mi-am zis. Iar faptul că am cobit mi-a adus o altă pățanie. 

Toby a fost mai afectat. Strănuta mult, des, nu își putea ține ochii deschiși și când nu strănuta dormea. Singurul reprezentant al Clanului Sensibililor, varianta felină. Pe zi ce trecea devenea tot mai apatic. Am mers la veterinarul lui, iar radiografiile au arătat că are o rinită alergică cu manifestări astmatiforme. Wow!, am zis. Ce mai e și asta? Se poate declanșa de la prea mult praf, prea mult păr, sau de la un virus adus pe talpa pantofului. N-am descoperit care a fost cauza. Dar am descoperit că genul ăsta de afecțiune se tratează cu un tip de spray nazal care conține și steroizi, genul folosit de noi, oamenii. 

Am improvizat, alături de partenera mea, un tip de mască potrivită feței lui mici dintr-un cap de sticlă de plastic și în felul ăsta i-am administrat spray-ul. Cu greu și cu câteva zgârieturi, dar am făcut-o. După o săptămână de tratament, care a inclus și niște antibiotice, motanul nu mai strănuta. Știi cum se zice că fiecare pisică are o conexiune cu stăpânul lui? În săptămâna aia am simțit cum Toby chiar mă urăște în toată dragostea și afecțiunea pe care mi le poartă. Dar măcar acum respiră corect. 

Câte vieți mai are o pisică de apartament?

Ca să închei prin a răspunde la întrebarea din titlu, Toby, motanul meu de apartament, cu siguranță mai are toate cele nouă vieți. Asta pentru că prin orice problemă a trecut a avut acel dram de noroc care a făcut diferența.

Că a fost vorba de mine și implicarea mea, chiar și cu acel episod de neglijență, că a fost vorba de iubirea cu care partenera mea l-a tratat, că a avut parte de un medic veterinar dedicat să îl salveze, că pur și simplu un copac s-a nimerit să fie în locul potrivit la timpul potrivit, toate pățaniile astea arată că norocul ți-l mai faci și singur, chiar dacă începe printr-un ghinion.