De la început cu SPOR: viața mea la țară e mult mai plină decât la oraș, și totodată mult mai liniștită

Scriitorul Marius Chivu a început să renoveze casa bunicilor cu gândul s-o transforme în casă de vacanță, dar a ajuns să se mute acolo. Este locuința lui din 2020 încoace. Iar de când locuiește la Slătioara, un sat de lângă Horezu, stilul său de viață e cu totul altfel față de cum era la București, și rutina lui se schimbă în funcție de sezon.

Își petrece mai tot timpul afară, grădinărește și meșterește.

A extins casa veche, a transformat grajdul într-o bibliotecă de 40 de metri pătrați, iar dintr-un fost șopron a făcut o căbănuță de lemn. A reconstituit atelierul de tâmplărie al bunicului său, iar bucătăria de vară e acum un studio. Pentru toate astea a folosit mobilier și decorațiuni salvate din casele vechi din sat, pe care le-a recondiționat singur. A restaurat și tot ce s-a putut din casa în care a copilărit, de la obiecte din lemn și dormeze, până la preșuri și carpetele cusute de bunica sa, pe care le-a expus pe pereți.

Începem cu povestea scriitorului Marius Chivu, spusă chiar de el.

Ceea ce trebuia să fie doar o casă de vacanță a devenit casa mea din ultimii doi ani

Am avut norocul să mă bucur de bunicii mei foarte multă vreme întrucît toți au fost nonagenari. Însă acum cinci ani, cînd a murit ultima mea bunică, am fost lovit de o nostalgie cruntă. Legăturile mele cu ei fuseseră deosebit de puternice și, odată cu maturizarea mea, îmi dădeam seama tot mai limpede cît de multe lucruri moștenisem de la ei, deopotrivă trăsături fizice și de comportament. Aveam deja de ani buni un coșmar recurent cu casa bunicilor, în care se născuse mama mea și unde am crescut eu însumi, casă înfățișată ca o ruină la care mă întorceam zadarnic în căutarea copilăriei. Am decis ca, în loc să dau banii pe terapie, să renovez această casă unde și eu, și mama mea, căreia un atac cerebral survenit la 47 de ani i-a luat o mînă, un picior și vorbirea, am fost cei mai fericiți.

Construită de bunici în anii `50 cu mîinile lor, căci bunicul a fost tîmplar, casa nu se găsea în cea mai bună formă, orice întîrziere ar fi deteriorat-o ireversibil. Astfel că, imediat după moartea bunicii am luat decizia să-mi investesc economiile în renovarea și modernizarea ei, păstrîndu-i însă spiritul și înfățișarea, pentru a avea o casă de vacanță pe durata verilor cînd oricum preferam să plec din apartamentul meu din București, unde nu mă mai reținea fizic nici o obligație profesională.

Cum pandemia a venit exact după ce terminasem toate lucrările de renovare, am decis să mă mut pe o durată nedeterminată din București. Ceea ce trebuia să fie doar o casă de vacanță a devenit casa mea din ultimii doi ani. Practic, eu și casa ne-am oferit reciproc o nouă viață.

Viața mea e ordonată acum de muncile sezoniere

Cînd am luat decizia mutării, în chiar primele zile de lockdown din martie 2020, l-am chemat pe tatăl meu la București și am încărcat într-o remorcă cam o treime din apartament: două mii de cărți, sute de CD-uri și DVD-uri cu muzică și filme, haine, diverse obiecte. Nu-mi lipsește nimic, dar stilul meu de viață de acum e cu totul altul, iar prioritate au lucrările din jurul casei, a cărei grădină măsoară peste zece mii de mătri pătrați și unde, în acești doi ani, am plantat peste trei sute de copaci și pomi fructiferi.

Aș putea spune că am schimbat cronica literară cu pomicultura și, parțial, chiar cu tîmplăritul, căci între timp am curățat sculele bunicului, mi-am cumpărat și scule noi, toată munca de restaurare a lemnului casei – podelele, tocăria, mobilele și obiectele decorative – fiind făcută de mine.

Viața mea e ordonată acum de muncile sezoniere care, în succesiunea lor, nu se termină niciodată – primăvara, curățarea grădinii și a pomilor; vara, tunderea ierbii; toamna, culesul fructelor; iarna spartul lemnelor -, dar asta nu înseamnă că devin sclavul lor. Le fac în ritmul și conform chefului meu, uneori mă trezesc la șapte dimineața, alteori la 11; uneori adorm la zece seara, alteori la două dimineața.

Vecinii mei cei mai apropiați, în ambele sensuri, sînt un verișor îndepărtat, tovarăș din copilărie, și o mătușă, văduva fratelui mamei. Cu ei îmi beau cafeaua, stau la povești, mănînc, mă ajut la treburi. Nu cresc animale, de asta se ocupă tatăl meu în satul vecin, de la el iau ouă, carne, brînză, legume, dar am cîine și pisici. Din aceste motive, pare că viața mea la țară e mult mai plină decît la oraș, și totodată mult mai liniștită. Muncesc enorm acum (în acești doi ani am slăbit), uneori sînt foarte obosit, am febră în toți mușchii, palmele-mi sînt aspre și rănite, dar oboseala muncii în aer are o anume calitate, rezultatele sînt vizibile, iar satisfacția pe măsură.

Oricum, e greu de spus ce e muncă, și ce relaxare. Cînd nu muncesc propriu-zis, mă plimb cu bicicleta sau prin pădure cu cîinele, citesc și lenevesc în hamac cu pisicile, merg la rîu cu verișorul meu să facem baie sau să prindem pește, mi-am comandat online un kit complet pentru badminton și montez plasa în grădină, fac grătare pentru prietenii mei veniți în vizită din București, Bistrița, Cluj, Timișoara. Nu am televizor.

Unii prieteni mă întreabă cum m-am adaptat și dacă mi-e greu, alții își manifestă invidia. Adevărul e că m-am adaptat ușor, pe de o parte pentru că am crescut la țară (aici am mers la grădiniță) și am muncit cot la cot cu bunicii, mai ales în vacanțele de pînă la plecarea la facultate în București; pe de altă parte tata îmi e aproape la propriu și la figurat. Acum doi ani mă ajuta, îmi dădea sfaturi, mă superviza. Acum fac totul aproape singur (între timp mi-am cumpărat și drujbă), iar cînd are nevoie de mine la muncile mai importante (cultivarea porumbului, a cartofilor, strînsul fînului ș.a.), mă duc cu bicicleta și îl ajut.

Am păstrat totul din casa veche

Singurul lucru neașteptat pentru mine au fost greutatea și plictiseala iernii trecute, lungi, reci și posomorîte: am început să fac focul în sobă pe 15 octombrie și am ținut-o așa pînă pe 5 mai. Am resimțit apăsarea celor șapte luni de iarnă așa cum la oraș n-ar fi fost cazul.

Dar chiar și așa, casa mi-a fost un cămin în deplinul sens al termenului: e călduroasă, luminoasă, „îmbrăcată” cu gust și cu obiecte vechi, de familie, cu mare valoare sentimentală. Cînd am renovat-o am păstrat totul: am spălat cuverturile, preșurile, carpetele, am curățat podelele, tocăria, mobilierul și celelalte obiecte de lemn, le-am lăcuit/vopsit/dat cu ulei. Am montat o centrală termică în beci și calorifere în casă, dar am păstrat sobele. Am păstrat dormezele, dar le-am dat jos arcurile și le-am înlocuit cu saltele. Pe pereți am pus carpete cusute de bunica, ceramică de Horezu, obiecte de lemn.

E greu să construiești la sat pentru că nu găsești meșteri

Am extins casa veche, care avea doar două camere, un pridvor închis și un hol, pentru a face baie (pentru care am cumpărat de pe OLX o cadă veche cu picioare) și pentru a prelungi vechea bucătărie, care acum este un living de 20 de metri pătrați. Am dărîmat grajdul de vite și l-am reconstruit din cărămidă aparentă transformîndu-l într-o bibliotecă 40 de metri pătrați cu tavan de lemn și un perete din sticlă. Tot aici am reconstituit atelierul de tîmplările al bunicului, cu tejgheaua și sculele lui.

Am închis și izolat un fost șopron transformîndu-l într-o căbănuță de lemn cu baie (lavoarul este un vas de ceramică). Am transformat o bucătărie de vară într-un studio. Pentru toate acestea am folosit uși și ferestre de lemn, dulapuri, paturi, scaune și mese recuperate din casele vechi din sat, abandonate și părăginite. Tot ce am recuperat din acele case bătrînești a fost, de asemenea, curățat, reparat și restaurat de mine întrucît în sat nu mai există tîmplari. Folosind tutoriale de pe Internet, grupuri private de tîmplari amatori sau profesioniști de pe Facebook, conturi de Instagram, platforme de decorațiuni și, cînd a fost cazul, sfaturile prietenilor mei arhitecți, ei înșiși scriitori: Tudor Ganea mi-a făcut planul bibliotecii, iar Ana Irina Lupu (Yellow Office) m-a ajutat să aleg gresia, faianța, culorile vopselurilor. N-am folosit termopane decît la bibliotecă, unde nu aveam altă soluție pentru peretele de sticlă.

E foarte greu să construiești la sat pentru că nu găsești meșteri și nu ai la dispoziție materiale, dacă vrei ceva mai puțin comun. Casa mea fiind situată lîngă Horezu (Vîlcea), a trebuit să aduc cărămidă de la Iași, podea de lemn de la Pitești, gresie de la Sibiu, corpuri de iluminat din Polonia. Pentru unele am făcut comenzi online (și astfel am plătit, uneori, dublu), pentru altele a trebuit să mă deplasez cu tatăl meu cu remorca, costurile și timpul pierdut fiind de fiecare dată semnificativ mai mari. Ca să înlocuiesc ferestrele sparte din sticlă mată colorată (care nu se mai produce) ale pridvorului am avut noroc că biserica din satul vecin a înlocuit tocăria de lemn cu vitralii punînd în loc termopane, iar preotul a fost bucuros să scape de „resturi”.

Costurile de renovare mi-au depășit de trei ori estimarea inițială

La unele idei am renunțat sau am găsit alte soluții ori distribuitori: spre exemplu, pentru peretele de sticlă al bibliotecii, o firmă vîlceană mi-a cerut 5000 de euro, adică exact prețul întregii construcții cu acoperiș cu tot, iar pentru doar cîțiva metri pătrați de cărămidă klinker, o altă firmă mi-a făcut un calcul de preț egal cu achiziția și montarea gresiei și a faianței în baie.

Am văzut pe Internet și în reviste de arhitectură tot felul de soluții de amenajare, majoritatea sînt însă de neconceput ca preț sau ca termen de livrare. Dacă ai gusturi, dar nu ai un venit de cîteva mii de euro lunar, ești condamnat să construiești convențional sau urît, ori să improvizezi, ca mine. Și sînt mai mulți oameni cu gust, dar fără bani, decît cei cu bani, dar fără nici un fel de gust. De-asta avem o țară plină de case de tip bunker etajat cu stîlpișori sau pensiuni de tip saivan cu termopane, „case” în care s-au investit sute de mii de euro doar pentru a arăta ca niște depozite cu balcoane, cu faianță roșie în băi, cu gresie care imită parchetul, parchet care imită linoleumul și linoleum care imită piatra.

Am făcut mari eforturi pentru a-mi duce la bun sfîrșit ideile, dar la unele am fost nevoit să renunț. Nu-ți permiți un anume model de țiglă al cărui termen de livrare este de trei luni, cînd tu ai deja echipa de muncitori în curte, o țiglă a cărei greutate oricum necesită să înlocuiești cosoroabele, căpriorii și lanții structurii podului.

Așa cum nu-ți permiți să cumperi absolut toate materialele la calitatea cea mai bună, uneori faci și compromisuri. Costurile de renovare mi-au depășit de trei ori estimarea inițială, astfel că am ajuns să cheltuiesc 40.000 de euro (pentru 200 de metri pătrați), o sumă importantă pentru cineva care face bani doar din literatură. Din fericire, m-a ajutat și tatăl meu, altfel foarte mîndru că „fiul lui și-a făcut casă la țară”.

Viața la țară este o aventură minunată, dar nu e pentru oricine

Casa este înaltă, cu soclu de piatră, și am folosit beciul, pe care l-am „adîncit”, în chip de cameră tehnică pentru centrala termică pe lemne. În bucătărie și în baie folosesc boilere electrice, casa fiind alimentată cu apă din două surse: un bazin propriu săpat la cîteva sute de metri de casă, la marginea pădurii, și rețeaua de alimentare a satului. Am însă și fîntînă. Pentru gătit folosesc butelie, iar pentru canalizare am săpat o fosă septică. În sat există cablu optic pentru TV, telefonie mobilă și Internet, și acoperire 4G. În centrul comunei, între benzinărie, dispensar, școală, supermarket și farmacie, există un perimetru cu Wi-Fi.

Financiar vorbind, traiul la țară este infinit mai avantajos, cel puțin pentru mine, pe de o parte pentru că nu cumpăr mîncare, tatăl meu produce toate alimentele de bază, pe de altă parte pentru că nu mai am viață urbană sau de noapte cu flat white la 22 de lei, pahare de vin la 28 de lei, plus Uber (ceea ce nu înseamnă că nu-mi lipsește acest tip de socializare, concertele în club, filmele la cinema). Situație care m-a ajutat să recuperez o bună parte din banii investiți în renovarea casei.  Pe lîngă supermarketul din sat, mare și bine aprovizionat, orice alte tip de cumpărături, de la cărți la electrocasnice, le fac online.

Planul meu e să rămîn aici pînă cînd lucrurile revin la normal și îmi voi putea relua viața de oraș de altădată. Deocamdată fac telemuncă și nu am proiecte care să necesite prezența mea fizică la București. Odată întors însă la oraș, mi-e limpede că verile le voi petrece aici, unde de doi ani organizez niște tabere săptămînale de scris în urma cărora editez antologia anuală de proză scurtă Kiwi (Editura Polirom). Acesta e idealul meu: să locuiesc alternativ, în apartamentul din București și în casa de lîngă Horezu.

Dacă ar fi să dau sfaturi cuiva care vrea să facă pasul de a se muta la sat, i-aș spune ca mai întîi să locuiască la sat, de probă, lunile decembrie și ianuarie, cînd nopțile încep după-amiaza și se termină a doua zi la prînz.

Să se întrebe dacă e în stare să care apă și să spargă lemne zilnic, dacă e în stare să folosească sculele și uneltele. Să verifice, mai întîi, dacă acolo unde vrea să se mute, există semnal/conexiune bună de Internet, dacă are acces la apă, posibilități de încălzire, dacă are supermarket, dispensar și farmacie aproape și cine îi sînt vecinii.

Să se întrebe dacă poate trăi fără prietenii și fără tentațiile de la oraș, cu animale sălbatice în curte, cu insecte și păsări în casă, cu zile întregi în care, poate, nu schimbă o vorbă cu nimeni. Să se întrebe din ce va trăi și de ce ar vrea să trăiască cu adevărat la țară. Indiferent de răspunsuri, nu sfătuiesc pe nimeni să facă acest pas dintr-odată și definitiv. Viața la țară este o aventură minunată, dar nu e pentru oricine, în orice condiții, pentru orice durată. Există mai multe feluri de a te muta la țară și fiecare ar trebui să-și descopere formula potrivită.