Am transformat valiza din podul părinților în noptieră pentru patul meu din București

Găsim adăpost pentru amintiri în orice scândură de lemn scrijelită de ai noștri din familie. Uneori, păstrăm intact tocul ușii, mâzgălit de liniile ce marcau trecerea anilor și creșterea noastră în înălțime, doar- doar de ne-ar rămâne, în casă, anii copilăriei. Dar ce-ai zice, dacă ai putea păstra un obiect al bunicilor, pe care să îl transformi în așa fel încât să fie util în locuința ta modernă? O valiză de lemn, folosită în armată, cel mai probabil prin anii ’40, și-a găsit loc, după aproape un secol, în dormitorul meu din București, pe post de noptieră și îmi ține de veghe viselor. Iar dintr-un alt pod din Oltenia, și-a găsit și perechea. 

Să fie câțiva ani de când urmăresc cum designerii și cei pasionați de decorațiuni interioare au găsesc noi întrebuințări diferitelor obiecte. Am văzut răzătoare de bucătărie pe post de abajur pentru lustră sau borcane agățate tot pentru corpurile de iluminat. Amintirile adunate de pe plajă, sau din păduri au prins rapid forme de tablouri, rame, sau decor pentru vazele anoste. Pe unele le-am încercat și eu. Mi-au ieșit! 

Am găsit o valiză de lemn în casa părintească dintr-un orășel de munte din depresiunea Brașovului. Ședea prăfuită în pod și părea că este acolo de când lumea, dacă te-ai fi luat după stratul gros de praf sau de faptul că slab se mai distingea culoarea. Ori dacă părinții, trecuți de 65 ani, nu știau nimic despre această valiză apărută din neant, cel mai probabil a fost folosită de străbuni în voiaj, ori chiar în deplasările pentru înrolare în armată, cândva între anii 1940 și 1970. 

Cutia de lemn, de 58 centimetri, pe 37, cu înălțime de 27 centimetri, cu pereții din scânduri subțiri prinse în cuie firave, dintre care unele deja ruginite, altele ieșite din lemn și bătute strâmb, avea nevoie de un makeover și a ajuns în mâinile cui trebuia.

Dar cum ajunge un obiect vechi să ia formă și întrebuințări noi? 

M-am gândit că cel mai bine i-ar sta pe niște picioare de lemn, lângă pat, pe post de noptieră. Zis și făcut! Am curățat-o de praf și rugină, căci închizătoarea, deși bătută bine de tâmplărie, prinsese urme arămii adânci. Apoi cutia minune a luat drumul Capitalei. Odată ce am ajuns cu ea în noua casă, am început transformarea ei, în atelierul improvizat în balcon. 

Am șlefuit cu un aparat electric, la disc fin, dar nu cât să fie îndepărtată în totalitate vopseaua veche. Am acoperit unele găuri cu un chit pentru lemn și abia peste am aplicat noua vopsea. În nuanțe diferite, vopseaua a avut rolul de a sublinia și de a reda imaginea arhaică pe care o purta lada. Am blenduit stratul final în așa fel încât culorile diferite să nu pară pete de leopard, ci să arate un fel de „timeline” al existenței valizei, straturi care să se dezvăluie pe alocuri. 

Am cumpărat o pereche de picioare de balustradă, dintr-un magazin de bricolaj. Le-am tăiat la jumătate și așa mi-au ieșit patru picioare pentru noptieră, la înălțimea perfectă pentru dormitor. Am avut nevoie de un fierăstrău și o pilă de lemn, pentru că, după tăiere, au mai rămas niște așchii pe care a trebuit să le curăț. 

Am ales picioare strunjite tocmai pentru că au aspect clasic și au dau o notă de rafinament cutiei robuste și rustice. Prin folosirea picioarelor ornamentale, s-a creat un echilibru între două stiluri diferite, unul nefinisat, neglijent, tradițional și cu amprentă puternică a ruralului și celălalt clasic, fin, în linii fluente și simetrice, cu aspect ordonat.

La fel ca în construcția de scaune ușoare, fără țari, am prins picioarele direct de partea inferioară a cutiei. Am folosit doar pe interior niște bucăți de lemn pe post de întărituri. Deși nu a fost gândită să fie în rolul de scaun sau mobilier de șezut, noptiera trebuia să aibă stabilitate și rezistență, așa că avea nevoie de legături între picioare. 

Evident, nu sunt tâmplar de meserie și să construiesc sau să meșteresc prin casă este doar un hobby, așa că partea cea mai grea a fost să prind rama dintre picioarele noptierei. După ce am găurit cu bormașina picioarele deja înfiletate în valiză, am reușit să pun în găurile făcute niște lănteți cilindric, cu un design fin, și cu niște canturi mici pe suprafață. 

Am lucrat o zi întreagă la noptieră, cu tot cu mersul la cumpărături pentru piesele care lipseau, picioarele de balustradă, șuruburi, lame metalice în formă de L, dar de departe cel mai mult timp a consumat această legătură dintre picioare. De ce? Din nepricepere. 

Pentru că rama laterală nu era deloc flexibilă și exista riscul de a se rupe dacă încercam să o curbez, toată manevra a fost îngreunată și făcută la milimetri. Am folosit forța mâinilor, echilibrul dintr-un singur picior, atenție pentru a exercita presiunea cu genunchiul rămas în aer. Ce să mai, un test de răbdare, acrobație, îndemânare și un gram de fler în ale tâmplăriei. 

La câteva luni distanță, am completat dormitorul cu o a doua noptieră creată tot dintr-o ladă veche de cătănie. Aceasta din urmă nu este identică valizei din Transilvania, provine dintr-o zonă diferită a țării, de la un unchi de-al familiei, din Oltenia, e mai mare, lemnul pare a fi mai nou, și scândurile mai închegate. 

Pentru aceasta, am ales aceleași tipuri de picioare, aceleași rame laterale, am schimbat doar culorile, alese pe ton deschis, mai mult alb, cu aer marinăresc, aș zice. Trecută prin aceleași proceduri, curățat, șlefuit, vopsit și asamblat, piesa de-a doua arată ca și când m-aș fi priceput mai bine (parcă) și aș fi căpătat experiență, după prima transformare.