De la oraș la sat: după 20 de ani în București, și-a investit economiile în recondiționarea fostei case a bunicilor

Traiul la urban poate însemna adesea un ritm alert, poate fi gălăgios și poluat. Și mulți sunt cei care hotărăsc să renunțe la stilul ăsta de viață și se mută de la oraș la sat. În seria De la oraș la sat aflăm poveștile oamenilor care au făcut acest pas și descoperim de ce au luat această decizie, cât de greu sau ușor le-a fost și cum li s-a schimbat viața.

Continuăm cu povestea Cristinei-Mina, o femeie de 39 de ani care a renunțat la traiul bucureștean pentru a se muta în casa în care a copilărit, într-un sat la poalele munților Făgăraș. A renovat complet locuința cu 23.000 de euro și cu ajutorul prietenilor și meșterilor din sat.

De la oraș la sat: o decizie cauzată de pandemie

Pentru 20 de ani, Cristina a locuit în București, din care fugea cu orice ocazie, căci îl simțea aglomerat și poluat. „Simțeam că nu e locul meu acolo, dar nu puteam să-mi închipui o „altfel” de viață. Până în iunie 2020”, spune ea. Nu a fost o mutare plănuită, ci una generată de pandemie, cât și de o schimbare profesională neprevăzută.

Casa bunicilor este cea în care s-au născut bunicul și tatăl Cristinei, locul unde și-a petrecut vacanțele și unde are cele mai frumoase amintiri ale copilăriei. În 2019 s-a pus pe renovat casa, cu scopul de a-și petrece timpul liber la sat, alături de prieteni. „Mi-a luat mulți ani să-mi dau seama că nu mai vreau doar să fug din București în weekenduri și în vacanțe”, spune ea.

Mama ei este inginer constructor, lucru care a contat foarte mult în discuția cu echipa care a renovat casa și supervizarea lucrărilor de la început. Nu a fost un proces ușor, cu multe drumuri București-Ucea de Jos și înapoi, în paralel cu viața corporatistă și programul de lucru îndelungat. Toată munca a durat aproximativ un an, cu intermitențe.

Recondiționarea casei, alături de prieteni și meșteri din sat

Lucrările au presupus refacerea tencuielii interioare, parțial sau total, înlocuirea podelelor vechi, inclusiv strat suport de beton cu izolație, schimbarea instalațiilor de apă, gaz, electricitate și canalizare, redescoperirea grinzilor vechi de lemn din living și recondiționarea lor, recondiționarea ferestrelor și a ușilor vechi din lemn, dar și montarea unei centrale termice pe gaz și a caloriferelor, cât și a unui șemineu pe lemne. „Grinzile vechi de lemn spun o poveste. În copilărie nu le-am văzut, pentru că erau acoperite de un tavan. Odată descoperite am văzut că aveau multe goluri de cuie, iar tata mi-a spus că de grinzi atârnau cocenii de porumb să se usuce”, povestește Cristina.

A lucrat amenajarea interioară împreună cu o echipă de muncitori din orașul Victoria, cu experiență în țară și în Italia. Un meșter local a recondiționat ușa de la intrare, iar pe cele din interior le-a refăcut un prieten pasionat de tâmplărie, de la care a învățat și Cristina să șlefuiască, chituiască și să vopsească. „Recondiționarea canapeiului din 1940, unde dormea tatăl meu când era mic, a fost o muncă de echipă cu iubitul meu și o prietenă bună pasionată de recondiționări”, completează ea.

O casă transilvăneană unde vechiul se împletește cu noul

Casa bunicilor stă pe un teren de 1300 metri pătrați, care include curtea și grădina. Locuința are 85 metri pătrați și este compusă din două dormitoare, două băi, o bucătărie cu zonă de dining, un hol de intrare și o cămară. Cristina spune că este o locuință transilvăneană cu accente rustice, camere înalte și jaluzele de lemn, ornată cu obiecte tradiționale care au aparținut bunicilor ei sau care au fost făcute manual de ei: chindeele de la geamuri, covoarele, lada de zestre, canapeiul de lemn.

A pus în living multe fotografii vechi, descoperite și scanate, cu bunicii, cu părinții ei și cu ea, din copilăria din Țara Făgărașului. S-a ocupat de design-ul interior și a construit pas cu pas, element cu element, cu un singur scop – de a fi rustic, dar nu clasic, cu ștergare și farfurii pe pereți, ci să reprezinte tradițiile din sat, cu elemente unice pe care le-a văzut doar aici.

În ceea ce privește culorile, și-a propus să se folosească de elementele decorative, de asta pereții interiori sunt albi și ușile la fel, iar parchetul simplu, de culoarea stejarului. Mare parte din mobilă a luat-o din Sibiu, unde a descoperit două magazine cu mobilier din lemn masiv, cum ar fi masa de stejar din bucătărie. Nu și-a dorit să încarce spațiul doar cu tradițional, așa că a luat și lucruri noi, cum ar fi șemineul cu lemne. „Vreau ca oamenii care trec pragul să aibă un sentiment de „acasă”, dar și unul de întoarcere în timp, în copilărie”, spune Cristina.

Investiția s-a ridicat la 23.000 de euro, dar mai are de renovat exteriorul casei, beciul și podul, dar și poarta de la intrare.

De la oraș la sat: „Nu mai vreau să fug din viața mea de acum”

În 2020, Cristina s-a mutat în casa copilăriei sale, iar din vară, după ce s-a relocat cu iubitul ei lângă Brașov, în comuna Cristian, a început să-și închirieze locuința în weekenduri, dar și când nu este aici, pe Airbnb și Booking. Îi place să vină să-și întâmpine oaspeții pentru a le povesti despre casă, locuri și împrejurimi.

În Ucea de Jos a avut parte și de vecini minunați, cărora le este recunoscătoare pentru căldura cu care au primit-o și de sprijinul comunității de care avea nevoie. Vecina și prietena ei Nico o ajută cu oaspeții în lipsa ei, soțul ei Marian, un meșter priceput, o ajută acum să-și facă terasa la casă, iar Dodo, prietenul din copilărie, a ajutat-o cu lucrările din curte. Oamenii din sat au susținut-o mereu.

Înainte să aleagă un nou stil de viață, Mina obișnuia să fugă de București și corporație, fie în țară, fie în vacanțe prin toată lumea, de la Europa la India sau Thailanda. „Eram într-o fugă constantă de tot ceea ce reprezenta Capitala, mai puțin prietenii dragi, cei care-mi lipsesc în prezent. Nu-mi mai vine să fug din viața mea de acum. Vreau să stau în ea, să mă bucur de tot ceea ce trăiesc, de a locui la casa, de a ieși în curte să-mi iau lemne să fac focul în sobă, să culeg mere și pere din curte, să ies pe poartă și să pot să alerg prin sat, fără să trebuiască să fac nu știu cât până la un parc. Mă simt mult mai liberă”, zice ea.