Ai amintiri din Piața Romană? Le poți transforma într-o arhivă a orașului
Orașele nu sunt făcute doar din clădiri și străzi, ci și din amintirile oamenilor care trăiesc acolo. Magazinul în care opreai în drum spre casă, cinematograful în care ai văzut primul film sau locurile unde îți dădeai întâlnire cu prietenii. Toate aceste povești, care spun la fel de multe despre un oraș, la fel cum o face arhitectura lui, sunt adunate de urbae.ro, prima arhivă din România dedicată memoriei afective a orașului. Proiectul începe cu Piața Romană și invită bucureștenii să contribuie cu propriile amintiri despre unul dintre cele mai cunoscute locuri din Capitală.
Startul proiectului a pornit de la un balcon din blocul Casata
Fondatoarele Ilinca Micu (documentarista) și Simona Gavrilă (project manager) au creat o platformă care adună fotografie documentară, materiale de arhivă, interviuri, documentare video, texte monografice, mărturii personale și înregistrări audio. Proiectul se construiește prin colaborări cu arhitecți, antropologi, cineaști, fotografi, studenți și artiști, dar și cu locuitorii orașului, ale căror amintiri și experiențe îi dau formă.
Primul capitol este dedicat Pieței Romane și urmărește șase clădiri-pilon ale zonei (Casata, Grădinița, Nottara, Eva, Studio și Leonida) a căror identitate s-a construit în bună parte prin spațiile de la parterul lor. Lansarea oficială a platformei este programată pentru toamna anului 2026. Până atunci, echipa urbae.ro invită publicul să contribuie la construirea arhivei cu fotografii, clipuri video, înregistrări audio sau alte amintiri scrise despre zona Pieței Romane (din orice perioadă și în orice formă).
„Urbae.ro (pronunțat Urbe; literele a și e din scrierea sa fac trimitere la arhitecturi și etnografii urbane) a pornit de la un balcon din blocul Casata, de pe Bulevardul Magheru. Un spațiu mic, unde istoria personală întâlnește marea istorie. Aranjatul plantelor, băutul cafelei, privitul pe fereastră, toate aceste mici rutine s-au intersectat cu schimbările anilor ‘90, cu Revoluția, cu mineriadele, cu muzica tarabelor de la parter. Așa a apărut întrebarea fundamentală a proiectului: cum amprentăm noi locurile pe care le locuim și cum ne formează ele pe noi? Miza este să documentăm aceste straturi înainte ca ele să dispară și să construim o arhivă vie, la care să poată contribui oricine”, explică Ilinca pentru Lovedeco.
În ceea ce privește ideea de „memorie afectivă” a unui oraș, Micu o descrie drept o legătură trecută printr-un filtru personal și pur subiectiv: ce ai simțit acolo, ce s-a întâmplat atunci, cine erai în momentul acela. Așa cum precizează, nu se poate proba, nu este adevărată sau falsă și nu funcționează neapărat cronologic și se poate declanșa de la orice stimul, fie un anumit miros, un zgomot sau o imagine. „Poate fi o amintire cu o Ciocolatina de la Casata, un sandviș de la Everest mâncat la cinci dimineața, sticla pisată de pe bulevardul Magheru după prima mineriadă, poate fi primul film văzut la Studio sau o coadă nesfârșită la Leonida, unde mic fiind tu poate chiar te distrai așteptând, sau mirosul inconfundabil al metroului de la Romană. Ne interesează toate aceste versiuni, inclusiv cele mai puțin romantice”, după cum adaugă.
Piața Romană, un loc de întâlnire de-a lungul anilor
Simona Gavrilă vorbește despre cum și în trecut, și în prezent, Piața Romană a fost un punct de întâlnire, o întretăiere de drumuri aflat pe una din arterele principale ale orașului. „În perioada interbelică, bulevardul era unul dintre cele mai moderne și elegante ale Bucureștiului, gloria sa poate să fi atins apogeul până în anii ‘60, înaintea demolării Muzeului Simu. Apoi au apărut blocurile Eva și ONT, iar cutremurul din ‘77 a reconfigurat și mai mult zona. În anii ‘80, viața socială se organiza în jurul Terasei Grădinița, Cofetăriei Casata sau Magazinului Eva, iar după 1990, strada a devenit locul de adunare pentru rockeri, punkeri, hip-hoperi și comerțul de muzică”, spune ea. Acum, după cum adaugă, mulți adolescenți se adună la fast-foodurile de la baza blocurilor, iar alții își dau întâlnire într-un părculeț ascuns și mai linistit din spatele blocului cu coloane de la Romană.
Simona vorbește și despre cum există o sedimentare de nostalgii, cât și despre cum se schimbă aceeași clădire în memoria oamenilor. Oferă exemple despre cum unii au nostalgia întâlnirilor la Cofetăria Casata dinainte de 1977, iar alții a noii Cofetării Casata din noul bloc construit după cutremur. Co-fondatoarea continuă prin a menționa cum unii și-au cumpărat cele mai frumoase taioare și botine de la Eva, iar alții își amintesc de hainele făcute din materiale de foarte proastă calitate, despre același Eva.
„Alții au nostalgia anilor 1990 pe stradă, a tarabelor de casete și a schimbului de muzică la gura de metrou, unii de pe vremea când erau rockeri, alții hip-hop-eri. Tinerii de azi vor avea poate, la rândul lor, nostalgia fast food-urilor existente astăzi la Romană”, susține ea, în timp ce subliniază că nu e nostalgia pentru un loc, ci pentru un context, o împrejurare. „Același colț de stradă înseamnă lucruri complet diferite în funcție de perioada trăită. Iar transformările nu reprezintă neapărat pierderi. De fapt nu este nimic deosebit, fiecare generație are niște repere, iar noi ne propunem să le culegem și să le arhivăm oferindu-le un context”, așa cum explică.
„Sunt niște universuri ascunse pe care încercăm să le explorăm”
Din tot ceea ce au colecționat până acum, Ilinca spune că cele mai valoroase sunt poveștile oamenilor. Când întrebi pe cineva despre un anumit loc, nu primești doar o amintire, ci un lanț întreg de povești.
Micu povestește că s-au oprit și asupra celor care lucrează în spatele scenei: tehnicieni, cabiniere la Nottara, proiecționiști la Studio. „Sunt niște universuri ascunse pe care încercăm să le explorăm. Una din poveștile valoroase documentate până acum este cea a domnului maistru constructor, cel care a lucrat la cele două blocuri Casata și Grădinița după cutremurul din 1977. Am povestit despre structura blocurilor, despre vizitele tovarășilor, despre fier și beton, despre acvariul cu pești de la restaurantul Grădinița, despre persoanele evacuate și mutate undeva la periferie, dar și despre o bunică din Palermo”, descrie ea.
În ceea ce privește amintirile pe care le colecționează, Simona spune că nu-și propun să le verifice sau să le arbitreze, ci sunt interesate de toate versiunile pe care le aud, inclusiv cele contradictorii. „Uneori tocmai diferențele dintre ele spun cel mai mult despre cum a trăit fiecare epocă același loc. Memoria reală, cu toate inconsistențele ei, e mai valoroasă decât o versiune oficială și uniformizată.” Gavrilă menționează cum sunt interesate de diversitate, de generații, de experiențe, de tipuri de relație cu locul. „Nu există o ierarhie între o poveste spectaculoasă și una aparent banală. De multe ori, tocmai poveștile pe care oamenii le consideră neimportante sunt cele mai valoroase pentru înțelegerea unui loc”, crede ea.
„Documentarea noastră e necesară acum”
Ilinca aduce în discuție cum oamenii se atașează de viața trăită în jurul unei clădiri, sau în interiorul ei. „Clădirea e scheletul, suportul fizic al unei amintiri. Dar fără clădire, amintirea nu mai are unde să se ancoreze. De aceea documentarea noastră e necesară acum; reclamele outdoor acoperă fațadele, șterg lizibilitatea arhitecturală, parcă și existența celor care locuiesc acolo, iar straturile de memorie devin tot mai greu de citit”, după cum spune.
Cercetarea lor scoate la iveală și modul în care Capitala s-a transformat în ultimii 60 de ani, iar Micu vorbește despre pierderile care s-au petrecut la nivelul mediului construit, de la demolarea muzeului Simu, la cutremurul din 77 care a distrus vechiul bloc Casata și probabil că a șubrezit structura și celorlalte clădiri care din fericire i-au rezistat. „Totuși, una dintre revelațiile proiectului a fost să realizăm că transformările nu înseamnă neapărat pierderi. Fiecare epocă și-a pus amprenta în felul ei. Reclamele outdoor sunt și ele un strat al memoriei urbane, al capitalismului post-nouăzecist, haotic și agresiv. Reprezintă, vizual, ce era important în societate într-o anumită perioadă. În același timp, acoperă clădirile și fac documentarea noastră și mai urgentă.”
„Ne lipsesc mai ales poveștile cotidiene”
Simona punctează cum proiectul este mai degrabă un apel către oameni, să-și cunoască orașul și să-și recunoască poveștile în el, decât un mesaj subliminal pentru autorități. „Dar dacă documentarea noastră va contribui și la o privire mai atentă asupra acestor locuri, cu atât mai bine”, spune ea. În același timp, crede că oamenii au mult mai multe de spus decât se așteaptă ei înșiși.
Provocarea, în viziunea echipei, nu este de a-i convinge pe cei din jur să vorbească, ci de a le oferi un spațiu în care să se simtă în siguranță să o facă. „Ne lipsesc mai ales poveștile cotidiene, cele pe care oamenii le consideră banale, dar care sunt esențiale pentru înțelegerea unui loc. O istorie întreagă e concentrată în șase clădiri, de la oameni mutați aici în 1965 până la cei veniți în 2010, și arhivele oficiale nu surprind nimic din toate acestea.”
Platforma urbae.ro va fi un spațiu în care utilizatorul poate explora orașul prin straturi: fotografii, înregistrări audio, mărturii video, documente de arhivă. Expoziția fizică este planificată pentru toamna lui 2026, la Forumul de Arhitectură București, pe strada Amzei.
Ultimele articole
