VIDEO The dog’s Home: câinele meu m-a învățat să fiu mai ordonată acasă

Într-un apartament cu două camere din Piața Iancului trăiesc mai multe ființe, dar una singură plătește chiria. Aici stau un om, două pisici, un câine și aproape 100 de plante. Sorina Neaga lucrează la Centrul Ceh din București, pasiunile ei se învârt în jurul filmului și artei, iar atunci când se plimbă prin oraș merge cu pași repezi, indiferent unde trebuie să ajungă.

Viața ei s-a schimbat în aprilie 2016, când după ce a citit o postare pe Facebook, a decis să-și învingă frica de câini cu care a crescut de mică, și să o adopte pe Cristina, un cățel care pe atunci avea doar o lună.

Acesta este primul material din seria „The Dog’s Home”, în care mergem în casele oamenilor nu ca să vedem cum sunt amenajate, ci ca să cunoaștem patrupezii care locuiesc în ele. În cazul ăsta e vorba de cățelul Cristina și cei doi amici ai săi, pisoii Cafi și Moise. Iar de povestit, povestește Sorina.

Am decis să nu îmi mai fie frică de câini și am adoptat unul

Am copilărit la țară, înconjurată de animale și natură, dar n-am fost genul care să se joace cu copiii în fața porții, ci mai degrabă în casă sau singură. Îmi plăcea și pe afară, mai ales cu bunicul. Casa noastră e lângă un lanț de dealuri împădurite, unde mergeam des să mă uit la insecte și flori. Când aveam nouă ani mi-am făcut un insectar imens. Apoi mi-a trecut pasiunea asta.

Mama avea mulți ficuși când eram mică, iar de câțiva ani a început să-mi tot aducă și mie plante, dar nu prea le băgam în seamă, iar ele fie mureau, fie ajungeau înapoi la mama. Prima plantă oficială a fost un Drușaim, iar în 2018 mi-am luat un Ficus Elastica. Cred că și pentru că mama avea o grămadă de ficuși, planta asta a stârnit ceva în mine și așa a început toată nebunia. În doi ani am ajuns la 180 de plante, cu câteva victime pe parcurs. De atunci s-au mai schimbat niște lucruri în viața mea și am renunțat la o parte din plante, iar acum am în jur de 90. 

Am crescut cu pisci în jur, ai mei au avut tot timpul pisici, iar de câini îmi era frică.

Am decis să nu îmi mai fie frică de câini și am adoptat un câine, deși a fost o decizie cam impulsivă, căci în aprilie 2016, când am cunoscut-o pe Cristina, eram într-o perioadă foarte aglomerată la muncă. Dar am văzut un anunț pe Facebook și am simțit că trebuie să fim împreună. N-am scăpat complet de frica de câini, căci acum mi-e frică și pentru Cristina câteodată.

Jucăria preferată a Cristinei este motanul Moise. Când am adoptat-o aveam doar o pisică, pe Cafi, cu care nu s-a înțeles prea bine la început, iar când Cristina avea în jur de doi ani, am mai adoptat un motan, pe Moise, pe care ea l-a crescut. Pe lângă Moise, mai are o minge pe care o tot roade și-i place să se joace cu ea prin casă.

Când era mică era destul de năzdrăvană, a avut o perioadă când mânca cărți, îi plăceau foarte mult cotoarele de cărți. O singură dată a făcut o prostie un pic mai mare, a mâncat un încărcător de laptop, care nici măcar nu era al meu. După ce a crescut și a devenit adultă, cam de la doi ani încolo nu a mai făcut genul ăsta de prostioare prin casă. Rar se întâmplă să mănânce mâncarea pisicilor sau pisicile uneori îi mai dau lucruri din zonele în care nu ajunge ea și le împing către ea. 

Am schimbat anumite lucruri prin casă, dar mai ales în rutina și comportamentul meu acasă. Câinele m-a învățat să fiu mai ordonată. Să nu mai las lucruri aruncate prin casă sau nepuse la locul lor, mai ales mâncare sau orice obiect care ar putea să-i facă rău, cum ar fi medicamente sau alte lucrușoare. M-am adaptat la situația asta și simt că m-a ajutat să fiu un pic mai responsabilă din punctul ăsta de vedere. 

Avem o conexiune foarte bună și am avut-o așa de la început. Simte foarte repede dacă mi se schimbă starea, dacă sunt tristă, dacă sunt un pic tulburată într-un fel sau altul, imediat vine și mă consolează, se așază lângă mine.

Locul ei preferat e unde sunt și eu. E destul de atașată de mine, poate un pic prea atașată de mine și dacă eu îmi mut locul prin casă, vine după mine, dar nu mereu. Cel mai mult și mai mult își petrece timpul pe canapea, în colțul canapelei, pe șezlong, unde de am multe perne. Își face culcuș din ele, se așază pe toate, cu cât sunt mai multe perne, cu atât mai bine. 

Cea mai mare provocare a fost că a trebuit să mă adaptez la o viață complet nouă, care pretindea nu doar schimbarea rutinii zilnice, dar și modul la care m-am raportat la o ființă nouă care trebuia ghidată în lumea asta. A fost destul de neașteptată schimbarea de la a fi o persoană fără un câine, la una care are o responsabilitate foarte mare, dar această nouă responsabilitate s-a simțit foarte plăcut. Căci la pachet cu toată responsabilitatea a venit și iubirea pe care ea mi-o oferă și toate momentele astea drăguțe pe care le petrecem împreună și faptul că iubirea de câine e ceva special, e diferită față de ceea ce primești de la alte animale sau de la oameni.

Cuvântul care descrie cel mai bine relația mea cu Cristina este BFFs (best friends aka cele mai bune prietene).