LIFE

În urcraineana de graniță Дома înseamnă acasă

    Дома înseamnă acasă. Vine din ucraineana de graniță, se citește “doma” și are, pentru mine, o cameră, un hol, o cămară și o cameră a bunicilor în care se stătea doar la sărbători. În rest, bătrânii se retrăgeau într-o clădire separată. Impropriu spus bucătărie de vară, căci acolo se curăța și “ripă” proaspăt scoasă din pământ, cartofi, de-acolo arunca și babka, bunica, sare antiderapantă pentru cine venea să se-ncălzească în mijloc de ianuarie.

    Și venea lume din plin.

    La Valea Vișeului, ca-n alte părți legate de restul lumii mai mult prin tren decât prin șosele, bicicletele navetiștilor, biciclete care făceau kilometri buni până la gară, erau parcate zilnic, înclinat, de-a lungul casei.

    Fără antifurt, fără camere de luat vederi. Și nu dispărea niciuna.

    Și de-ar fi vrut să ia cineva vreuna, ulița avea ochi. Și pereții aveau urechi. Casa de lemn mișca la orice vibrație, vița ce-o-nvelea scăpa boabe de aguridă la fiecare personal ce ieșea din gară.

    Iar de lemn era și podeaua. Cum nu aveam baie, dușurile se făceau la lighean, cu celofan întins direct pe dușumea. Tot ce se prelingea era absorbit de ceea ce-mi părea atunci hăul de sub scânduri, de unde se-auzea fiecare șoricel rătăcit la sud de căldură.

    Soba nu ținea doar de cald. Era gardianul ușii, santinelă din teracotă cu mozaic de cerbi.

    Gardian nu doar pentru că era de-a dreapta intrării – la inundațiile mari din 1998, când casa a fost sub apă până pe la mijlocul pereților, teracota s-a umflat, s-a înclinat și a blocat accesul în Cameră. S-a intrat pe geam, a fost spartă și reasamblată.

    C-așa era la inundații. Doar podelele erau obișnuite cu atâta apă.

    În rest, n-aveam nici măcar un robinet sus. Cămara era pentru altceva.

    Într-o vară, doi prieteni rătăciți la capăt de Maramureș mi-au cerut o chiuvetă. “Jos”, le-am răspuns.

    – Nu se poate, ai apă și sus. L-am văzut pe bunică-tu ieșind de aici, din stânga.
    – Acolo e cămara.
    – Da, de-acolo. Era cu o cană de apă.
    (mă prinsesem)
    – Aia nu era apă…
    – Ba da! Ba da! Ba da! (naivi) Era apă. L-am văzut eu, și-a luat medicamentele cu ea.

    Era horincă.

    Mutată în camera de oaspeți de sărbători. Erau aceleași carpete și dincolo, doar că încăperea era mai mare, paturile aveau un fel de mască în care ne ascundeam când serile se lungeau, lada de zestre stătea pe post de laviță când se-adunau mai mult de 10 oameni și nu mai încăpeau pe scaune.

    Și la sărbători se-adunau. Atunci când prăjiturile cu nuci, când curăța bunica, și cu nuci plus coji de nuci, când curățam eu, se împărțeau și dispăreau în cerc.

    De pe pereți, ca din colinde, coborau sfinți. Care s-ar fi servit și ei din prăjituri. Că erau de post.

    Dar se vedea mai bine de-acolo, din puțin-mai-josul-tavanului, cum lumea râde, mănâncă, se încălzește și e la cel puțin 10 kilometri de necaz măcar pentru o seară.

    Strângem POVEȘTI DE LA MUSAFIRI. Pentru că acasă înseamnă ceva diferit pentru fiecare dintre noi, Lovedeco are câte un invitat săptămânal – din afara redacției – care spune câte o poveste din și despre acest acasă. Dacă și tu ai o poveste de spus, trimite-ne-o la contact@lovedeco.ro.

    Subscribe
    Notify of
    guest
    0 Comments
    Inline Feedbacks
    View all comments
    ULTIMELE ARTICOLE
    icon

    TUR VIDEO Acest duplex este definiția frumuseții: minimalism, uși ascunse în...